România construiește cea mai mare biserică ortodoxă din lume


2019.04.03Catedrala Mântuirii Neamului din București a fost recent sfinţită în noiembrie anul trecut. A fost, din toate privinţele, o slujbă de sfinţire foarte emoţionantă și puternică. Patriarhul Constantinopolului, Bartolomeu, care se confruntă în prezent cu o mulțime de controverse ca urmare a deciziei sale de a acorda autonomie Bisericii Ortodoxe Ucrainene (dar acesta este un subiect aparte).

(N.red.: Slujba de sfinţire) A fost oficiată de Patriarhul Bartolomeu, împreună cu Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Patriarhul Daniel.

Au participat peste 30.000 de persoane din întreaga țară, dar și 2.000 de invitați oficiali, precum Prim-ministrul și alți membri ai Guvernului, președintele Curții Constituționale. De fapt, mulțimile erau atât de mari încât acestea au trebuit să vizioneze slujba pe ecrane de dimensiuni generoase, amplasate în exterior.

Construcția masivei catedrale a început în 2010 și încă nu s-a încheiat. Nu va fi finalizată până în 2024. Este un proiect masiv, cu 70% din finanțare provenind din fondurile publice ale statul român.

Acum să vă ofer o perspectivă cu privire la cât de impozantă este această structură:

  • Catedrala are o înălțime de aproximativ 400 ft (121.92 m). Acesta acoperă o suprafață de 150.000 ft2 (457202).
  • Clopotul său principal este unul dintre cele mai mari din lume, cântărind aproximativ 24 de tone, iar sunetele sale pot fi auzite în jumătate din București.
  • Catedrala are opt ascensoare. Opt!
  • Are două săli multifuncţionale amenajate cu altare care pot fi utilizate ca orice lăcaş de cult.
  • Există 42 de cripte în subsol.
  • Există un muzeu care găzduiește o expoziție despre istoria creștinismului în România.
  • Și are, de asemenea, mai multe spații pentru comunicarea media, dotate cu tehnologii avansate.

Catedrala Mântuirii Neamului este situată chiar lângă Palatul Parlamentului și a fost sfinţită în apropierea momentului în care România a sărbătorit 100 de ani de la Marea Unire, nașterea României moderne, și în apropierea sărbătorii Sfântului Apostol Andrei, sfântul protector al României.

În cuvintele Patriarhului Daniel, „Catedrala servește drept Catedrală Națională reprezentativă care simbolizează credința, libertatea și demnitatea poporului român”.

Aproape 90% din populația României este creștin-ortodoxă și, într-adevăr, așa cum menţionează BBC, catedrala este, în multe privințe, doar punctul culminant al relaţiei recente de dragoste a României faţă de construcţia de biserici.

România s-a aflat în mijlocul unui boom de construire de biserici, cu o rată de aproximativ 10 lăcaşuri de cult finalizate în fiecare lună.

Rețineți că acestea nu sunt construcţii mici pe care le putem asocia adesea cu protestantismul american; acestea sunt biserici ortodoxe orientale, spații sacre care sunt construite pentru a dura pentru totdeauna.

Desigur, există critici foarte vocali care consideră că utilizarea fondurilor publice pentru astfel de construcţii reprezintă puţin mai mult decât o risipă. Ei susțin că România este una dintre cele mai sărace țări din Europa, cu o infrastructură defectuoasă, spitale și școli dărăpănate. Nu s-ar mai putea utiliza aceste fonduri publice (n.r.: alocate pentru Catedrala Naţională) dacă ar fi finanţate proiectele publice precum şoselele, şcolile şi spitalele.

Acum, ceea ce adesea ignoră mass-media occidentală este că această critică a cooperării dintre Biserică și stat vine adesea din partea oficialităţilor foste comuniste din rândul intelectualilor români care persistă în ideologia marxistă seculară.

Ei aduc argumente pentru o separare foarte severă între Biserică și Stat, care, desigur, este o solicitare standard a globaliștilor seculari.

Și, pentru a fi corecţi, există o îngrijorare legitimă că acest lucru este puțin mai mult decât o încercare de a „ademeni” leu cu leu Biserica Ortodoxă care este singura cea mai puternică organizație din România.

Cu alte cuvinte, birocrații dau Bisericii tone de bani în schimbul sprijinului Bisericii în campaniile lor electorale. Nu-i aşa? Desigur, asta este o îngrijorare.

Dar ceea ce este atât de interesant este că un astfel de sprijin nu vine de la un partid politic sau altul; sprijinul tinde să fie unul pre-politic.

Cu alte cuvinte, fondurile publice sunt utilizate pentru susținerea Bisericii Ortodoxe, nu pentru o campanie în sine, ci mai degrabă ca parte a cooperării fundamentale dintre Biserică și Stat care este regăsită de secole în societățile ortodoxe. Acest lucru este ceva ce mass-media occidentală, cum ar fi BBC, înţelege mult mai greu.

Societatea românească, asemenea lumii bizantine în ansamblul ei, a fost definită din punct de vedere istoric de doctrina politică numită „simfonie” sau de cooperarea dintre Biserică și Stat ca o manifestare a unității dintre Cer și Pământ în Întruparea lui Hristos.

Biserica și Statul lucrează împreună o extensie trăită a reunificării Cerului și a Pământului în Hristos Care este pe deplin Dumnezeu și pe deplin Om.

Deci, nu există nici o separare între Biserică și Stat în sensul strict separatist. Există, bineînțeles, o distincție. Statul nu este Biserica, iar Biserica nu este Statul.

Din punct de vedere istoric, acest lucru a fost redat prin termenii Taină şi sabie.

Statului îi este permis să folosească sabia, forța, în apărarea patriei, în timp ce preoților li s-a interzis să ridice sabia, deoarece ei sunt chemați să descopere dragostea lui Dumnezeu chiar și celor care îi amenință pe aceștia și patria cu violență.

Acesta este modul în care Biserica a reunit teoria războiului just, imperativele de autoapărare necesare pentru protejarea celor slabi și cei infirmi ai națiunii și chemarea lui Hristos de a întoarce celălalt obraz.

Prin urmare, această distincție între Biserică și Stat este, desigur, foarte importantă, o parte intrinsecă foarte importantă a unei ordini sociale creștine distincte.

Dar această distincție nu implică separarea - nu în sensul tare, și nu în sensul separatist ca ceea ce vedem susţinut de seculariştii globaliști. În schimb, Biserica și statul, deși distincte, au lucrat istoric împreună într-o relație de acomodare, iar nu de separare, întrucât acestea lucrează împreună pentru beneficiul societății umane ca ansamblu.

Dar cum rămâne cu această noțiune că astfel de fonduri publice ar fi fost mai bine cheltuite pentru școli, spitale și infrastructură? Aici, în opinia mea, globaliștii seculari eșuează complet. Și ei, într-adevăr, dezvăluie de ce nu pot fi de încredere în ceea ce priveşte cultura, obiceiurile și tradiția.

Îmi amintesc de o prelegere on-line a pictorului şi artistului contemporan Makoto Fujimura. Și el reflecta la un eveniment care i-a schimbat viaţa, petrecut cu câțiva ani în urmă, înainte de a deveni foarte faimos. Cred că el și soția lui - erau tineri căsătoriţi care trăiau într-un apartament mic din New York și numărau, literalmente, fiecare bănuț. Ok? Consumau alimente achiziţionate la reduceri, dar și resturi, și trăiau la limita subzistenţei în timp ce el încerca să-și câștige existența ca artist.

Într-o zi, soția lui s-a întors din magazin, iar Fujimura a fost șocat când a văzut că ea a cumpărat un buchet frumos și scump de flori și l-a pus în mijlocul apartamentului lor mic.

Iar Fujimura a fost foarte, foarte supărat şi a spus: „Știi, tragem de fiecare bănuț aici pentru mâncare. Nu avem suficient pentru luxuri de genul asta. De ce cumperi asta?”.

 Și soția lui sa uitat la el și a spus ceva de genul: „Trebuie să ne amintim că, în timp ce ne îngrijim de trupurile noastre să nu neglijăm hrănirea sufletelor noastre”.

Am observat ironia acestui fapt. El trebuia să fie artistul. Desigur, ar fi trebuit să știe mai bine. Dar chiar și artiștii au nevoie de mementouri.

„Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” – Matei 4:4.

Am fost creați pentru artă, muzică, poezie, literatură, filme și flori și parfumul primăverii și, da, pentru spațiul sacru și arhitectura sacră.

Într-adevăr, arhitectura este probabil una dintre cele mai semnificative forme de artă ale dezvoltării noastre umane și acest lucru se datorează faptului că suntem în mod inevitabil produse ale spațiului nostru, în sensul că spațiile pe care le locuim inevitabil ne modelează și ne formează.

Dimensiunea spațială și temporală pe care o ocupăm are o influență enormă asupra modului în care ne imaginăm că este lumea. De exemplu, studiul lui Keith Lilly privind planificarea urbană medievală a evidențiat nenumăratele moduri în care cetatea a funcționat literalmente ca o hartă a credinței creștine.

  • Zidurile care înconjurau cetatea medievală reprezentau cosmosul, în timp ce cele patru porți ale cetăţii reprezentau cele patru Evanghelii, fiind în formă de Cruce.
  • Poziția ortogonală sau dreaptă a străzilor cetăţii nu numai că formau cruci, ci se spunea că reprezintă apelul lui Isaia cap. 40, „În pustiu gătiţi calea Domnului, drepte faceţi în loc neumblat cărările Dumnezeului nostru”. Designul arhitectural al catedralei din centrul cetăţii căuta să transforme în mod explicit lumea într-o vedere a noii creații, oferind centrul pentru diverse festivaluri și procesiuni publice care afirmă creștinismul ca temelia vieții orașului.
  • În ceea ce privește arhitectura clasică creștină și utilizarea reprezentării geometrice a acesteia, turla circulară reprezenta cerul, iar cercul eternitatea.
  • Cele patru colțuri ale podelei reprezintau cele patru colțuri ale pământului. Bisericile bizantine în special aveau tendința de a fi un pătrat perfect reprezentând Sfânta Sfintelor.
  • Deseori erau patru stâlpi care se întindeau de la cupola cerească până la podeaua pământească, reprezentând cele patru Evanghelii care mărturisesc că Cerul a coborât pe Pământ în Hristos.
  • Și, desigur, forma de cruce a devenit planul standard al podelei în Occidentul creștin, astfel încât fiecare biserică să fie o reprezentare tangibilă a lumii recreate prin Cruce.

Ceea ce a creat toate acestea a fost ceva ce am putea numi o epistemologie sacramentală în sensul că scopul acestei splendori arhitecturale și al planificării urbane a fost trezirea imaginației și a simțurilor participanților liturgici la restaurarea Raiului în Viața, Moartea și Învierea transformatoare ale lui Hristos. Prin această mediere arhitecturală, cetățeanul este invitat să vadă lumea ca o percepţie sacramentală distinctă.

Dar frumusețea era indispensabilă pentru această trezire, căci în revelația arhitecturală a frumuseții, dispozițiile, înclinațiile și dorințele persoanei noastre umane sunt îndreptate ca o atracţie gravitațională către Împărăția lui Dumnezeu în Hristos.

Deci, în acest sens, frumusețea descoperită prin spațiul sacru organizat îl trezește pe participant spre traiectoria întregului cosmos, aşa cum este condus dinamic spre viața interioară a lui Dumnezeu descoperită în Hristos. Și punctul important aici este că, fără această mediere arhitecturală, fără acest spațiu sacru și trezirea unei epistemologii sacramentale, nu ar fi existat o astfel de apercepție din partea cetățeanului.

Lumea ar fi fost văzută prin ochi foarte, foarte diferiţi - îndrăznesc să spun - prin epistemologia sterilă și apatică a globalistului modernist în a cărui lume nu există catedrale, nu există o arhitectură sacră, nu există nicio îngrijire pentru frumusețe și pentru hrănirea sufletului.

Aceasta este viziunea extrem de sterilă, viziunea concretă a modernistului globalist, cel care dorește să câștige întreaga lume, dar își pierde sufletul în acest proces.

Sunt foarte fericit să informez că România nu dorește să aibă nimic de a face cu monstruozitatea globalistă seculară. Românii se îndreaptă, din nou, spre cultură, obiceiuri și tradiție în frumusețea lor incomparabilă ca mijloc prin care o societate cu adevărat umană poate prospera și, într-adevăr, înflori..

 

Sursa: Russian Fainth

Traducere şi foto credit: Basilica.ro / Iulian Dumitraşcu