Pictorul Daniel Codrescu lucrează de doi ani la pictura în mozaic a Catedralei Naționale. Crede cu tărie că deprinderea de a picta este cea mai frumoasă îndeletnicire, nu pentru că în urmă cu 20 de ani aşa i-a spus un pictor experimentat, ci pentru că s-a convins de acest lucru odată cu trecerea timpului. „E foarte important cum te raportezi la ceea ce faci, dacă lucrezi din toată inima sau te vezi făcând nişte sacrificii inutile. Arta a fost dintotdeauna îngemănată cu experienţa spirituală şi niciodată nu au fost separate una de alta”, ne-a mărturisit artistul. 

Pe Daniel Codrescu l-am găsit în atelierul său de lucru. E luni dimineaţă şi el e pregătit de o nouă zi dedicată realizării mozaicului din Catedrala Naţională. Lucrează la acest proiect de doi ani. Vorbeşte molcom de parcă fiecare vorbă este o piesă pe care o aşază în mozaicul vieţii sale. Mă pliez cu atenţie pe ritmul său, nu doar pentru a-i înţelege mesajul, ci şi pentru a intra în starea care îl conduce pe tărâmul artei. Îmi arată proiecte, icoane pictate, planuri şi schiţe. Cu ochii minţii revăd catapeteasma, deja finalizată în Catedrala Mântuirii Neamului. Mai păstrez încă în amintire lumina spirituală pe care o transmit icoanele împărătești, cele 13 scene cu praznice împărătești, 24 de sfinți (apostoli și proroci), toate realizate din aproximativ cinci milioane de pietricele. Dar pentru că până să vedem întreaga podoabă a acestui edificiu mai durează ceva timp, am vorbit cu pictorul Daniel Codrescu despre etapele proiectului, căutările artistului şi puterea de a susţine o suprafaţă atât în detalii, cât şi în aspectul general.

Mozaicul din Catedrala Naţională

O suprafaţă de aproximativ 800 de metri pătraţi e deja acoperită cu mozaic în interiorul Catedralei Naționale, în bolta Altarului şi în jurul ferestrelor. „Am reușit să realizăm şi împărtăşirea Sfinților Apostoli în proporţie destul de mare. Acum lucrăm la scena cu jertfa Dreptului Melchisedec, precum şi la ornamentele care se află în acest spațiu. În paralel, lucrăm şi la partea de proiect, avansăm cu scenele şi clarificăm toate detaliile necesare”, ne-a spus Daniel Codrescu. În discuția noastră, pictorul a subliniat permanent importanţa căldurii umane, pe care intervenţia omului o aduce în tot procesul creaţiei, participarea sufletească pe care o imprimă în materie, și care e mai greu de exprimat în cuvinte, dar pe care privitorul o percepe, simte că îi place, dar nu ştie să spună de ce.

„Pe mine mă linişteşte foarte mult atunci când lucrez. Fac ceva care îmi place şi aceasta mă ajută foarte mult. E ca o sete, o stare care îţi lipseşte în momentul în care nu o ai. E ca un dor de ceva care îţi lipseşte. Eu dacă nu lucrez o zi sau două, deja simt că nu e în regulă ceva. E foarte important să ai continuitate în lucru, e ca şi cum te vindeci de tine însuţi. E o scăpare de sine, de stările care te apasă și de toate condiţionările vieţii care, cumva, se vindecă şi se aşază într-un anumit duh. Toate acestea vin după un anumit timp, nu sunt lucruri care se obţin bătând din palme. De aceea cred că e foarte important aspectul de transmitere a modului de lucru de la maestru la ucenic. Pentru că nu sunt numai nişte informaţii teoretice pe care le obţii la o şcoală, ci vezi cum se trăieşte viaţa aceasta şi cum trebuie să te implici în toate aspectele, pentru că altfel nu ai rezultate”, ne-a mărturisit pictorul.

Pasiunea pentru arta mozaicului 

Echipa cu care Daniel Codrescu lucrează e formată din absolvenţi ai Facultăţii de Teologie „Justinian Patriarhul” din București, secţia Artă sacră, şi ai Universităţii de Arte din Bucureşti, dar şi persoane care, chiar dacă nu au studii de specialitate, sunt pasionate de arta mozaicului. Am petrecut aproximativ o oră cu acest colectiv, care lucrează la mozaicul pentru Catedrala Naţională. Atmosfera e caldă şi prietenească, oamenii vorbesc, se consultă. Glasurile lor sunt ca o muzică de fundal care le însoţeşte munca. Mă impresionează răbdarea cu care lucrează, extrem de atenți la fiecare detaliu. În una din camerele atelierului, am aflat-o şi pe Alina Codrescu, soţia lui Daniel, care lucra la portretul Dreptului Melchisedec. E o echipă pe care Daniel Codrescu a format-o în timp, lucrând la diferite obiective ca Salonul Sfinţilor Români din Reşedinţa Patriarhală, mozaicul de pe frontonul Catedralei Patriarhale istorice, Sala „Europa Christiana”, Biserica Parcul Domeniilor-Caşin etc. Fiecare mozaic are la bază o pictură bună, de aceea echipa e formată pentru a realiza atât pictură, cât şi mozaic.

În cazul suprafeţelor mari, chiar monumentale, e esențial ca persoana care realizează proiectul să dețină controlul spațiilor, să își poată imagina cum arată la sfârşit şi să își dea seama de proporţii. „Experienţa pe care am dobândit-o la frescă, unde reuşeşti într-un timp mult mai scurt să controlezi o suprafaţă, încercăm să o împrumutăm şi mozaicului, îndeosebi simţul spaţiilor, care e foarte important. Discuțiile lungi și constructive pe care le-am avut cu Preafericitul Părinte Patriarh Daniel pe marginea proiectelor iconografice propuse și a mozaicurilor realizate de-a lungul timpului au fost de mare ajutor în a înțelege mai limpede adevăratele nuanțe și profunzimi ale icoanei, mesajul limpede și fără echivoc pe care aceasta trebuie să îl conțină”, a mai completat Daniel Codrescu. În acest colectiv lucrează persoane de vârste diferite. Am remarcat mulţi tineri, dar şi persoane mai în vârstă. Artistul Marcel Codrescu, tatăl lui Daniel, trece de la o masă la alta, este o prezenţă pe cât de discretă, pe atât de pertinentă. Părul său alb îi trădează nu doar vârsta, ci şi experienţa. Cât am stat în atelier, nu l-am văzut ridicându-şi ochii de la masa de lucru. Poate tocmai de aceea fiul său mi-a vorbit atât de mult despre legătura dintre generații și importanța ca artistul să ucenicească pe lângă o persoană experimentată.

Moştenirea darului

Daniel Codrescu spune că dintotdeauna a fost fascinat de biografiile oamenilor şi, îndeosebi, ale artiştilor, din care a încercat să extragă învăţături. Îi place să vorbească cu pictorii contemporani şi, în special, cu cei mai în vârstă, căutând să înveţe din experienţa lor. „E important să învăţăm din experienţa altora, pentru că şi ei au învăţat de la alţii. Această legătură, care se transmite din generaţie în generaţie, e ca o moştenire a darului. Şi în pictură există o transmitere a lucrurilor. Vezi maestrul cum se comportă în viaţă, cum mănâncă, câte ore doarme, de câte ori se duce la biserică ori nu se duce, ce reacţii are la anumite provocări ale vieţii etc. Din toate experienţele acestea înveţi mereu”, a mai completat artistul.

Lucrează permanent, cu timp şi fără timp. E un lucru organic, pentru că, spune el, nu ştii niciodată de unde suflă Duhul, și în acest domeniu nu există viaţă personală, căci implicarea e totală. Un rol important în formarea lui l-a avut tatăl său, Marcel Codrescu: „Pe lângă faptul că m-am familiarizat de mic copil cu această artă, permanent tata a fost un exemplu pentru mine. Cea mai bună educaţie este puterea exemplului. Eu cred că n-ai cum să le ceri unor copii să facă ceea ce tu nu faci”. Daniel și Alina Codrescu au doi copii, pe care au dorit să îi crească şi să-i educe într-o cultură a muncii şi a dedicării: „Şi eu am trăit cu tatăl meu în atmosfera aceasta şi mi s-a părut o soluţie bună, căci copiii ceea ce văd, aceea au tendința să facă”.

Pregătire continuă

Daniel Codrescu se pregăteşte permanent, fiecare moment liber încearcă să îl valorifice în acest sens. Pe lângă Universitatea de Arte din București, a urmat un master la Institutul pentru artă şi restaurare „Palazzo Spinelli” din Florența, Italia. Cunoștințele dobândite din studierea tehnicilor de pictură și restaurare pe cele mai importante șantiere din Florența, sudul Franței, Bucovina și București, au fost adaptate și aplicate mai târziu pentru crearea unui stil propriu de exprimare iconografică. Sensibilitatea extraordinară în alegerea paletei de culori, simțul ascuţit în alegerea materialelor pentru mozaicuri, de la smalțurile venețiene la subtilele tonuri ale pietrei naturale și ajungând la lumina reflectată în mod tainic de aurul de diferite nuanțe, toate acestea au dus la crearea unui stil proaspăt, adaptat zilelor noastre, simplu și sofisticat, în același timp. „Procesul de formare e continuu, nu este o limită nici duhovnicească, nici artistică în viaţa omului, infinitul este orizontul, limita. Şi aceasta este frumuseţea, iar această libertate consider că e cel mai preţios dar pe care ni l-a dat Dumnezeu”, a mai adăugat aristul.

Starea de prezență

Pictorul Daniel Codrescu crede că tot secretul artei şi al personalităţii umane, în general, constă în starea de prezenţă atunci când cineva îşi desfăşoară activitatea. Spune acest lucru deoarece a observat că oamenii au tendinţa să se refugieze fie în trecut, fie în viitor, lucru care le fură starea de a fi prezent. Bucuria o regăseşte la sfârşitul unei lucrări când dă schela jos: „Dai bucurie, primeşti bucurie, şi tot aşa”, mărturiseşte artistul.

Nu se vede făcând altceva, pentru că îi place foarte mult ceea ce face. „Deşi iconografia este considerată de anumite persoane o artă încremenită, care nu îţi mai dă foarte mult posibilitatea să creezi, eu nu simt acest aspect şi mi se pare că satisfacţiile pe care ţi le oferă sunt foarte mari”, a mai spus Daniel Codrescu.

Spiritualitatea și arta transcend materia

Materialele cu care lucrează pentru realizarea mozaicurilor sunt din piatră naturală şi sticlă. Tesserele din sticlă sunt folosite pentru personaje şi aspecte mai importante, iar cele din piatră pentru fundal, realizând astfel o diferenţiere a registrelor şi prin textură. În ziua realizării reportajului, l-am găsit pe Daniel Codrescu preocupat de faptul că furnizorii din Veneția și Grecia nu trimit materialele în ritmul în care echipa sa are nevoie. În atelier lucrează pe scene, iar mai apoi în atelierul de la Catedrala Naţională le asamblează în scene mari, face retuşurile necesare şi le pregătește pentru montaj. În continuare se urcă pe schelă şi le montează. Pentru fiecare etapă, Daniel Codrescu se bucură de consultarea și binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel.

Lucrurile nu pot fi grăbite, unele aspecte ţin de furnizori, altele de şantierul Catedralei Naționale sau intervin alte detalii. „Sunt etape de proiecţie, de execuţie, de montaj, de logistică, în care trebuie să faci rost de materiale şi de toate nuanţele de tessere necesare. Pentru fiecare personaj trebuie făcută comandă specială. De exemplu, pentru haina Maicii Domnului a trebuit să folosim 8-9 nuanţe de roşu, dacă e să vorbim doar despre o culoare. De aceea trebuie calculat foarte bine încă de la începutul proiectului”, a precizat artistul, care păstrează permanent gândul că această lucrare trebuie să reziste în timp.

„Munca aceasta e și o asceză“

Daniel Codrescu iubeşte deopotrivă fresca şi mozaicul, ambele i se par la fel de frumoase. Fiecare spaţiu are cerinţa lui şi i se adaptează un anumit fel de pictură. Mozaicul creează o anumită stare de dinamism, cu cât lumina se schimbă, se percepe diferit şi se observă nişte valenţe care în fotografie, de exemplu, nu se pot surprinde. „E un anumit dinamism al suprafeţei, care necesită şi o participare mai mare din partea privitorului, în funcţie de momentele zilei, de cum cade lumina, descoperi noi laturi, noi străluciri. Toată munca aceasta e şi o asceză, iar când intervine rutina, te lupţi mereu ca să recapeţi starea bună pe care ai avut-o atunci când lucrurile ţi-au ieşit bine”, a mai spus artistul.