Istoric


CMN

Paşi spre împlinirea unui ideal

 

„Civilizaţia materială, singură, nu e cu nimic mai presus ca un grajd sistematic pentru vite bine hrănite şi ţesălate, dar nici pe departe nu e o orânduire în care să aibă un loc şi sufletul.”

Vasile Pârvan

 

„Suntem datori să ridicăm în Capitala tuturor Românilor… Biserica Mântuirii Neamului ca simbol al unităţii sufleteşti a întregului neam.”

Regele Ferdinand

(10 mai 1920)

 

În faţa acestor gânduri, de ceva vreme, caut răspuns la o întrebare. De ce oare nu am fost în stare să realizăm un ideal, de peste un secol, al poporului nostru – construirea „simbolului unităţii sufleteşti a neamului” – o Catedrală Patriarhală.

Îndrăznesc să cred că datorăm aceasta faptului că nu ne cunoaştem istoria, dar şi din cauza perioadei de întuneric pe care am traversat-o. Iar astăzi, după 1990, în numele democraţiei şi ale unor valori greşit înţelese, nu reuşim să descifrăm mesajul unui ideal de peste o sută de ani. Auzim voci ale unor domni, pretinşi cunoscători şi apărători ai conştiinţei şi legii, din păcate puternic mediatizaţi care se opun (oare de ce?) oricăror paşi concreţi în realizarea Catedralei, contestând orice amplasament şi proiect.

Societatea românească este astăzi bolnavă. Bolnavă de neîncredere, suspiciune, frică…, dar şi lipsă de responsabilitate. Şi aceasta din cauzasistemului comunist, care a urmărit cu perseverenţă crearea acestei atmosfere, de frică şi suspiciune, transformând-o într-o mentalitate.

„Mă minunez cât de departe poate merge omul în intuiţia lui fără Hristos, dar mă minunez şi de faptul că nu poate ajunge niciodată la plinirea adevărului fără Hristos”.

Aş adăuga: cât de departe poate merge omulateu, care ne-a stabilit destinele până în anul 1989, şi omul de astăzi, cu o structură laicizată şi secularizată, fără Hristos? O astfel de mentalitate, cred, şi o spun de ceva vreme, nu va putea fi schimbată decât prin revenirea la starea de normalitate, la starea firească a poporului român, adică la starea de cinste, corectitudine şi responsabilitate. Dar şi la starea firească a omului, îndeosebi a românului, care este Ortodoxia, cum spunea Părintele Rafail Noica.

Să reţinem faptul că, „dacă standardele raţiunii şi cele ale sacrului nu sunt în armonie, se instaurează dezordinea aducătoare de corupţie, ignoranţă, delaţiune şi pauperitate”, adică dezordinea cu care astăzi ne confruntăm.

Regele Carol I al României

Iată de ce cred că, acum când, după 130 de ani, s-a înfăptuit punerea temeliei viitoarei Catedrale, sub grija părintească a Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, căruia i-a fost dat să înceapă realizarea acestei „lucrări publice” la împlinirea frumoasei vârste de 60 de ani, se cuvine să prezentăm într-un album istoria acestui ideal. Am convingerea că, aduse la lumină, preocupările înaintaşilor ne vor întări în munca începută.

„Providenţa a făcut ca poporul român să se nască creştin-ortodox. Originea cultului ortodox în România este aşadar tot atât de veche ca şi poporul român.”

Istoria mărturiseşte cu date suficiente pulsul vieţii religioase de pe meleagurile noastre, începând cu secolul al IV-lea. După năvălirea goţilor, Dacia Traiană este cunoscută sub numele de Goţia. Un episcop de aici, Teofil, ia parte la primul Sinod Ecumenic ţinut la Niceea în 325. Către jumătatea secolului al IV-lea, Ulfila, un alt episcop, traduce Sfânta Scriptură în limba gotică. Către sfârşitul secolului al IV-lea este amintit episcopul Bretanius de la Tomis (Constanţa). Urmaşul acestuia, Gerontius, ia parte la Sinodul al II-lea Ecumenic de la Constantinopol, în anul 381.

Paginile vremurilor ce urmează după aceasta au rămas albe.

Se scrie, de asemenea, în istoria ţării şi a neamului nostru, că domnii şi boierii pământului, în urma unor evenimente însemnate pentru ţară şi neam, au înălţat o biserică sau mănăstire ca semn de mulţumire şi recunoştinţă faţă de cel Atotputernic. Ne spun cronicarii că, Ştefan cel Mare, în urma fiecărui război încheiat, înălţa câte o biserică. Tot din recunoştinţă, pentru că a scăpat de la moarte în chip minunat, Mihai Viteazul a ridicat fosta mănăstire din Bucureşti, a cărei biserică, salvată în anul 1984, îi poartă azi numele.

Lucrarea este structurată în patru părți, fiecare corespunzând unei perioade istorice. Mai întâi sunt prezentate preocupările pentru construirea unei Catedrale româneşti în Capitala țării încă din timpul Regelui Carol I (1881-1914), apoi sunt şi demersurile făcute pentru realizarea acestui ideal între cele două războaie mondiale (1920-1945).

După perioada de întuneric, pe care a traversat-o țara noastră în comunism, a renăscut speranța îndeplinirii acestui ideal al românilor, înălțarea unei Catedrale Patriarhale. În partea a treia se arată peregrinările catedralei prin diverse amplasamente (Piața Unirii, Bulevardul Unirii, Parcul Carol) mai bine de cincisprezece ani (1990-2005). Ultima parte prezintă pașii făcuți în realizarea efectivă a proiectului pentru amplasamentul definitiv de pe Dealul Arsenalului, Calea 13 Septembrie, până la începerea execuției clădirii (2005-2010).

Ideea construirii unei Catedrale monumentale în Bucureşti a apărut imediat după dobândirea Independenţei de stat în urma războiului din 1877-1878, atunci când s-a constat că „nici una din cele peste o sută de biserici existente atunci în Capitală nu erau atât de încăpătoare încât să primească pe toţi cei care ar fi dorit să participe la Te Deum-urile oficiale cu prilejul sărbătorilor naţionale sau la alte momente solemne”.

 Image 007
Patriarhul Miron Cristea
 Image 008
Regele Ferdinand I al României

 

După proclamarea României ca Regat, Regele Carol I înaintează Camerei Legislative un proiect de lege relativ la construirea unei Catedrale române în Capitală.

În anul 1884, bugetul statului prevedea pentru construirea Catedralei din Bucureşti, suma de lei 5.000.000 lei (aur). Această sumă însemna 5% din bugetul ţării de atunci, care se ridica la 123.647.500 lei (aur). Să reţinem 5%!

Anii au trecut şi de abia în 1891 guvernul condus de generalul Ioan Em. Florescu hotărăşte organizarea unui concurs internaţional pentru proiectarea Catedralei din Bucureşti. Decizia naşte un protest energic din partea arhitecţilor români, care doreau numai un concurs național. Explicaţia acestui protest o găsim în articolul arh. Ioan N. Socolescu, intitulat „Concurs Naţional”, publicat în nr. 6/1891 al Analelor de Arhitectură.

Acest punct de vedere a fost exprimat de altfel şi de Mitropolitul Moldovei, Pimen, într-una din întrunirile comisiei de organizare a concursului. El spunea: „Catedrala din Bucureşti este catedrala ţării, este monumentul naţional cel mai important, căci prin el simbolizează în gradul cel mai înalt credinţa nestrămutată a poporului român în religia creştin-ortodoxă. El trebuie să fie conceput cu multă inimă şi dragoste pentru credinţă şi ţară. De aceea cred că nu străinii pot fi chemaţi a ne simboliza credinţa noastră şi dragostea noastră de mărire naţională, când avem destui fii ai ţării de specialitate şi care au dat probe de capacitatea lor artistică. Adresaţi-vă lor şi fiţi siguri că, tineri şi capabili cum sunt şi plini de fala neamului de român, vor produce opere de artă cu care să ne mândrim.”

Ulterior s-a schimbat chiar destinaţia creditului acordat în anul 1884, dându-i-se alte întrebuinţări.

În anul 1892, la cererea lui Take Ionescu, ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, Parlamentul a votat diminuarea creditului cu 1.284.437 lei pentru construcţii şcolare.

Apoi, în anul 1898, la dezbaterea bugetului, ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, Spiru Haret, solicită corpurilor legiuitoare „ca, din cele 3.715.563 lei rămase, să se întrebuinţeze suma de lei 3.180.000 pentru terminarea clădirilor şcolilor începute”. Trebuie să reţinem din cuvântul său motivul pentru care în toţi aceşti ani nu a început lucrarea Catedralei, amplasamentul, pentru că, de la început, a fost ideea ca această clădire să se facă pe bulevard, care, după cum ştiţi, nu era, pe atunci, deschis „decât până în strada Colţei”.

În anul 1900 se produce o schimbare de atitudine din partea Statului român faţă de acest edificiu. Dr. Constantin Istrate, noul ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, în şedinţa Sfântului Sinod din 11 mai 1900, după ce arată că şi restul de bani rămaşi din creditul din 1884 s-au cheltuit, a propus: „Sfântul Sinod să ia sub patronajul său facerea unei catedrale în Bucureşti şi să lanseze lista de subscripţie publică pentru strângerea de fonduri”.

Tot în această ședință, pentru a înlătura principalul obstacol în ridicarea Catedralei, amplasamentul, mitropolitul Iosif Naniescu sugerează ministrului un teren potrivit în Bucureşti pentru ridicarea Catedralei, arătând că: „nu este loc mai bun decât la capul Dealului Mitropoliei, unde este azi piaţa de zarzavat. Acolo a fost casa unei familii istorice, Brâncoveanu, şi terenul n-ar trebui să-l răscumpere nimeni, decât ceea ce va cheltui statul cu clădirea catedralei”.

Pentru a nu tergiversa lucrările, Sfântul Sinod a luat în principiu sub patronajul său construirea Catedralei din Bucureşti şi a desemnat, împreună cu Ministerul Cultelor, o comisie pentru colectarea fondurilor. Un pas concret, în realizarea unui fond pentru construirea Catedralei în București, a fost făcut în noiembrie 1902 de boierul basarabean Vasile Stroescu, un mare filantrop, care a donat în acest scop suma de 102.600 lei.

Mersul subscripției a fost dificil, ea fiind oprită odată cu izbucnirea Primului Război Mondial.

După Marea Unire din 1918, demersul pentru înălţarea unei Catedrale în Capitala ţării, drept recunoştinţă adusă Bunului Dumnezeu pentru înfăptuirea României întregite, a aparţinut mitropolitului primat Miron Cristea. La rugămintea sa, Regele Ferdinand adresează Sfântului Sinod, la 10 mai 1920, un hrisov regal prin care se vesteşte hotărârea de a ridica în Bucureşti o biserică monumentală în amintirea victoriei armatelor române în războiul de întregire.

La 4 februarie 1925 a luat fiinţă Patriarhia Română, iar la 1 noiembrie 1925 a avut loc întronizarea în scaunul patriarhal a lui Miron Cristea. După câteva zile, Patriarhul discută proiectul cu primul ministru Ionel I.C. Brătianu, care la cererea sa, „a deschis un credit de 3.000.000 lei pentru facerea planurilor”. Apoi, la 3/4 februarie 1926, la prima ședință a Consiliului Național Bisericesc, s-a hotărât numirea unei „comisii de specialitate, pentru a pregăti caietul de sarcini, cu toate condițiile ce trebuie să îndeplinească planurile, iar, în înțelegere cu Primăria Capitalei, să se aleagă locul potrivit unde să se așeze clădirea”.

Image 009
V.A. Urechia
Ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice
Image 010
Catedrala Patriarhală
timbru poştal 2009

Stabilirea locului de amplasare al viitoarei Catedrale a născut o amplă dezbatere. Oameni de cultură, profesori universitari, arhitecți, ingineri, specialiști în probleme de urbanism au făcut propuneri în presă și reviste de specialitate. Amintim pe Nicolae Iorga, Octavian Goga, Ioan Slavici, Cincinat Sfințescu, Petre Antonescu, Cristofi Cerchez, Spiridon Cegăneanu, Ion A. Davidescu, Mihail Urzică – Borzești, L. Pomponiu, V.I. Istrati și mulți alții.

În acest timp au fost elaborate primele proiecte pentru o Catedrală Ortodoxă în Capitala țării, de arhitecții: Petre Antonescu, Ștefan Burcuș, Ștefan Becu, J.D. Traianescu.

În fața numeroaselor propuneri de amplasamente, Patriarhul Miron Cristea a invitat, în ziua de 19 februarie 1929, o comisie de specialiști alcătuită din: Profesorul arhitect Petre Antonescu, profesorul arhitect State Ciortan, arhitectul Roger Bolomey, inginerul Gheorghe Balș, cărora li s-au adăugat Aurel Vlad, ministrul Cultelor, și Dem Dobrescu, primarul general al Capitalei, pentru a analiza și hotărî.

Comisia constată că locurile propuse pentru amplasarea Catedralei erau în număr de douăsprezece: Piața Romană; Dealul Schitu Măgureanu; Dealul Mitropoliei – latura dinspre str. Ienăchiță Văcărescu; Șoseaua Kiseleff, în apropiere de Piața Victoriei; Grădina Cișmigiu; spre Cotroceni lângă Facultatea de Medicină; în Parcul Carol; lângă Casa Vămilor, aflată în spatele clădirii de astăzi a Primăriei Municipiului București; în careul de clădiri din jurul bisericii Sf. Gheorghe, propusă a fi demolată împreună cu ctitoria lui Constantin Vodă Brâncoveanu; pe locul viran din fața Universității, unde fusese vechea Primărie pe care e astăzi ridicat Teatrul Național; la poalele Dealului Mitropoliei, în Piața Bibescu; pe Dealul Mihai Vodă, unde se afla atunci Arsenalul Armatei. Comisia a reținut ultimele trei amplasamente, recomandându-le Patriarhului Miron Cristea.

Analizând propunerile, acesta s-a oprit asupra locului de la poalele Dealului Mitropoliei, care nu presupunea decât mutarea halelor de zarzavaturi, fără nicio altă expropiere. „Piața Bibescu, se spunea, prefăcută într-un mare parc ne dă o suprafață de 30.000 mp, iar dacă se acoperă Dâmbovița, ceea ce are să urmeze, mărimea terenului crește la 50.000 mp ceea ce cu cheltuieli minime nu se poate obține aiurea”.

Miron Cristea arată că „pentru mine – ca ierarh suprem al Bisericii – se mai adaugă un alt factor important în alegerea locului. Este momentul tradiţional, că strămoşii noştri înainte de veacuri au destinat şi dat Dealului Mitropoliei noastre acum devenit „Dealul Patriarhiei” şi celor din preajma lui un caracter bisericesc creştin”.

După alegerea locului s-a procedat, conform datinii, la sfințirea locului, în ziua de 11 mai 1929, și marcarea lui prin punerea unei troiţe. La slujba de sfinţire au participat membrii regenţei, ai guvernului, reprezentanţii clerului, ai armatei şi mulţime de credincioşi.

Din păcate, lucrurile s-au oprit aici din cauza crizei economice şi a celui de-Al Doilea Război Mondial. Au venit apoi deceniile întunecate ale comunismului.

După 1990, proiectul Catedralei a fost readus în actualitate de vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist, atât spre cinstirea jertfei înaintaşilor pentru credinţă şi unitatea neamului, cât şi a jertfei pentru obţinerea libertăţii de sub comunism şi ateism.

La 7 februarie 1995, cu ocazia festivităţilor prilejuite de aniversarea Autocefaliei şi a înfiinţării Patriarhiei Române, Patriarhul Teoctist, de vrednică pomenire, a lansat un apel conducătorilor de stat şi politici ai ţării, clerului şi credincioşilor, să sprijine realizarea Catedralei Mântuirii Neamului.

Din nou au apărut „discuții” privind alegerea amplasamentului pentru clădirea Catedralei. Presa și televiziunea s-au întrecut în a aduce la cunoștința opiniei publice, mai mult sau mai puțin documentat, subiectul. Cine se apleacă cu atenție asupra dezbaterilor ce au avut loc în anii `30 are un termen de comparație.

În anul 1998 se face un pas concret. După o serie de cercetări în documentele de arhivă, dar și după consultări tehnice cu specialiștii, Nicolae Noica, ministrul lucrărilor publice și amenajării teritoriului, propune Patriarhului Teoctist am plasarea Catedralei în Piața Unirii, în locul pe care-l sfințise și Patriarhul Miron Cristea.

Image 011
Patriarhul Miron Cristea la intrarea în Catedrala Patriarhală
însoţit de arhiereul Irineu Mihălcescu şi alţi clerici
(1939-1941)
Image 012
Slujba de sfinţire a locului din Piaţa Unirii, 1999

„Înainte de a se lua decizia construirii acestui lăcaş, s-a realizat un studiu amănunţit în prealabil de Institutul Urban–Proiect care a condus la concluzia că este posibil să se construiască în acest loc”, a declarat arh. Şerban Antonescu, secretar de stat în Ministerul Lucrărilor Publice.

Apoi, la 27 ianuarie 1999, a fost publicată în Monitorul Oficial „Hotărârea guvernului nr. 38/25 ianuarie 1999 privind amplasarea Catedralei patriarhale şi elaborarea Planului Urbanistic Zonal, însoţit de studiile de specialitate aferente pentru Piaţa Unirii din municipiul Bucureşti”.

Ulterior, în ziua de vineri 5 februarie 1999, la ora 12.00, în prezenţa membrilor Sfântului Sinod şi Adunării Naţionale Bisericeşti, a preşedintelui României, Emil Constantinescu, a primului ministru Radu Vasile şi a altor reprezentanţi ai instituţiilor de stat, ai vieţii culturale şi publice româneşti, a numeroşi preoţi şi credincioşi, în parcul din Piaţa Unirii, Patriarhul Teoctist a sfinţit locul şi a aşezat o sfântă cruce ca piatră de temelie a viitoarei catedrale a Mântuirii Neamului.

La baza crucii s-a depus un hrisov, semnat de Patriarhul Teoctist, preşedintele României Emil Constantinescu, primul-ministru Radu Vasile, preşedinţii Camerelor şi alţi demnitari prezenţi.

La 14 aprilie 1999 a fost lansat concursul de urbanism şi arhitectură: Piaţa Unirii Bucureşti şi noua Catedrală Patriarhală, un concurs de idei care avea ca temă „prezentarea unei soluţii urbanistice a zonei Piaţa Unirii” şi „prezentarea din punct de vedere arhitectural a elementelor Noii Catedrale Patriarhale”.

Între timp a mai avut loc un eveniment epocal, vizita în zilele de 7-9 mai 1999 a Papei Ioan Paul al II-lea în România. Atunci înaintea slujbei ce a avut loc în Piaţa Unirii, Papa Ioan Paul al II-lea şi Patriarhul Teoctist s-au închinat înaintea crucii sfinţită pe locul viitoarei Catedrale.

La sfârşitul lunii aprilie 2000 a avut loc la Ministerul Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriale avizarea Planului de Urbanism Zonal al Pieţii Unirii cu noul amplasament al Catedralei; ulterior planul fiind cuprins în Planul General de Urbanism al oraşului Bucureşti, aprobat în decembrie 2000, care reprezintă legea oraşului.

Prin hotărârea de guvern nr. 410/19 aprilie 2000 se transmite şi terenul, proprietate publică a statului, în suprafaţă de 21.500 mp, situat în Bucureşti, parcul din Piaţa Unirii din administrarea Consiliului General al Municipiului Bucureşti în administrarea Patriarhiei.

Şi acest loc, deşi sfinţit de doi Patriarhi, Miron Cristea, în 1929, şi Teoctist, în 1999, şi binecuvântat de Papa Ioan Paul al II-lea, în mai 1999, va fi schimbat. Argumente de natură tehnică nu pot fi susţinute. Din păcate, motivul real l-a reprezentat şi acum „politicianismul nostru”.

La sfârşitul anului 2001 a fost stabilit un nou amplasament pe axul Bulevardului Unirii la intersecţia străzilor Mircea Vodă şi Nerva Traian. Terenul în suprafaţă de 41.170 mp a fost transmis în administrarea Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române, prin hotărârea de guvern 1219/27 noiembrie 2001.

Apoi, la 25 martie 2002 a fost lansat un „concurs de soluţii de arhitectură” pentru Ansamblul „Catedrala Patriarhală”. Juriul a apreciat, la 16 octombrie 2002, că din cele trei proiecte, cel elaborat sub conducerea profesorului arhitect Augustin Ioan „a reuşit să răspundă cel mai elocvent temei-program şi recomandărilor formulate de juriu în prima etapă a concursului: funcţionalitatea liturgică, relaţia cu contextul urban, îmbinarea tradiţiei cu modernitatea”, acordându-i-se, astfel, premiul I.

Urmare acestui concurs Patriarhia a cerut a se delimita printr-un act normativ terenul oferit. Guvernul a răspuns emiţând o nouă hotărâre de guvern 1459/12 decembrie 2002 prin care reduce terenul la o suprafaţă de numai 29.441 mp.

Surprins de această decizie Permanenţa Consiliului Naţional Bisericesc arată la 14 aprilie 2003 guvernului că noua suprafaţă este „insuficientă pentru viitoarea catedrală, cu anexele ei, plasând-o în mijlocul şoselei, fără posibilităţi de realizare a unei pieţe pietonale şi deviere a circulaţiei” şi solicită un nou amplasament.

În aceste condiţii Patriarhia revine la cererea sa iniţială pentru Parcul Carol, pe platoul ocupat de fostul Monument al Eroilor comunişti, dezafectat.

Se emite hotărârea de guvern 468 / 18 aprilie 2003, prin care „terenul proprietate publică a statului, în suprafaţă de 52.770 mp situat în calea Şerban-Vodă – Parcul Carol” este dat în administraţia Patriarhiei. Dar şi imobilul din parc – fostul Monument al Eroilor comunişti – care urma a fi demontat şi reconstruit pe un alt amplasament, lucru deosebit de dificil.

Deoarece acest nou amplasament a suscitat numeroase discuţii contradictorii din partea societăţii civile, oamenilor de cultură, istoricilor şi specialiştilor, amplificate şi de prezenţa monumentului existent, Patriarhia a înţeles să caute şi noi oportunităţi.

Image 013
Preafericitul Părinte Patriarh Daniel
însoţit de Înaltpreasfinţitul Părinte Vladimir, Mitropolitul Chişinăului şi Moldovei,
rostind un cuvânt înainte de începerea slujbei de sfinţire a amplasamentului
29 noiembrie 2007

La 16 februarie 2005 cu adresa 105, Primăria generală a Municipiului Bucureşti a propus Patriarhiei „ca cel mai potrivit loc din cele existente ce pot fi puse la dispoziţie” pentru ridicarea construcţiei Catedralei „Dealul Arsenalului, considerat cel mai înalt loc din Bucureşti”.

După acceptul Patriarhiei, Guvernul României a promovat Ordonanţa de urgenţă nr. 19 / 17 martie 2005 privind realizarea Amplasamentului Arhitectural Catedrala Mântuirii Neamului. Apoi Camera Deputaţilor a predat prin Protocolul de predare-primire din 13 februarie 2006, terenul în cauză către Patriarhia Română.

La 29 noiembrie 2007 a avut loc slujba de punere a pietrei de temelie şi a sfinţirii locului destinat construirii Catedralei patriarhale pe terenul atribuit în calea 13 Septembrie, sector 5, Bucureşti, între Ministerul Apărării Naţionale şi Parlamentul României, în suprafaţă de cca. 110.000 mp (11 ha). La acest eveniment au participat membrii Sfântului Sinod în frunte cu Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, primul-ministru, preşedintele Senatului, foşti preşedinţi ai statului, miniştrii, parlamentari, personalităţi ale instituţiilor centrale şi locale, primarul general, dar şi un număr mare de preoţi şi credincioşi.

Se încheia, astfel, peregrinarea catedralei prin diversele locuri şi se pecetluia acest amplasament.

Image 014
Sfinţirea locului din Dealul Arsenalului

29 noiembrie 2007

Pasul următor în demersul de a ridica Catedrala patriarhală l-a constituit realizarea proiectului noului edificiu.

După experienţa şi rezultatele neconcludente ale celor două concursuri de arhitectură organizate în anii 1999 şi 2002 privind Catedrala Mântuirii Neamului, s-a apreciat că mai întâi trebuie elaborată o temă de proiectare. Ea trebuia să ilustreze atât funcţionalitatea liturgică, bazată pe reguli de arhitectură bisericească fundamentate teologic, cât şi as- pectul catedralei. În scopul întocmirii unei teme cât mai complete s-a hotărât consultarea unui număr de specialişti arhitecţi şi ingineri , care au proiectat şi executat biserici reprezentative în oraşele ţării. Consultarea s-a făcut în trei simpozioane cu tema „Noua catedrală patriarhală – Catedrala Mântuirii Neamului: arhitectură, structură, utilitate cultuală şi culturală”, care s-au desfăşurat în Aula Magna „Teoctist Patriarhul” la Palatul Patriarhiei, în zilele de 15 decembrie 2008, 26 iunie 2009 şi decembrie 2009.

După definitivarea temei, Patriarhia Română a lansat în ziua de 28 decembrie 2009 licitaţia pentru selectarea proiectului Catedralei Mântuirii Neamului. Oferta de proiectare trebuia să cuprindă studiul de fezabilitate (SF) şi Documentaţia Tehnică pentru emiterea Autorizaţiei de Construcţii (DTAC). Termenul de predare al documentaţiei însoţită de macheta catedralei propuse a fost stabilit la 31 mai 2010.

În luna iunie Comisia patriarhală de coordonare şi verificare a lucrărilor de proiectare împreună cu subcomisiile tehnice de evaluare pe specialităţile arhitectură, rezistenţă şi instalaţii au analizat proiectele prezentate şi au stabilit punctajele obţinute de participanţi. Ulterior, în perioada 30 iunie – 1 iulie, la Palatul Patriarhiei s-a întrunit Comisia de evaluare finală a proiectelor sub preşedinţia Preafericitului Părinte Patriarh Daniel.

A fost declarată câștigătoare firma SC WANEL EXIM SRL Bacău, care a obținut premiul al 2-lea și cu care s-a încheiat contractul de proiectare pentru clădirea Catedralei Patriarhale.

Image 015
Imagine de la Simpozioanele consultative cu tematica
„Noua catedrală patriarhală – Catedrala Mântuirii Neamului:
arhitectură, structură, utilitate cultuală şi culturală” - 2009

La sfârşitul anului 2010 lucrările de construcţie ale Catedralei Mântuirii Neamului au intrat în linie dreaptă, începând organizarea de şantier şi execuţia pereţilor mulaţi pe incinta clădirii.

Iată pașii făcuți în împlinirea idealului de peste un veac al poporului nostru – construirea Catedralei Patriarhale – ce sunt prezentați pe larg în lucrarea de față, în baza documentelor pe care le-am avut la dispoziție.

Se cuvine a arăta că apariţia acestei lucrări se datorează îndemnului Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, care, răfoind cu ceva timp în urmă documente de arhivă, privind preocupările înaintaşilor încă din vremea Regelui Carol I de a înălţa o Catedrală Patriarhală, pe care i le-am arătat, m-a sfătuit să le prezint într-un volum, după încheierea lucrărilor de proiectare pentru noua catedrală a Mântuirii Neamului. A sugerat că apariţia lui ar merita să aibă loc în anul 2011, cu prilejul împlinirii a 130 de ani de când Regele Carol I a promovat primul proiect pentru construirea unei Catedrale în Capitala ţării.


Sursă : Catedrala Mântuirii Neamului - Istoria unui ideal

Nicolae Şt. Noica