O falsă dilemă: Biserici mari sau biserici mici? Biserici adaptate la funcțiuni!


florin serbanescuNoua etapă istorică în care a pășit România după sfârșitul anului 1989 a permis iniţierea construcţiei multor biserici noi, în condiţiile în care regimul comunist se manifestase până atunci deosebit de restrictiv în această privinţă ca şî în atâtea alte domenii ale libertăţilor generale specifice unei societăţi democratice. 

În acest context încă din anul 1990 a apărut, şi a fost întreţinută atât în sânul Bisericii Ortodoxe, cât şi în general, în spaţiul public o dezbatere privind căile de urmat în arhitectura bisericească, faptul fiind privit ca o necesitate pe fondul, se spunea, al lipsei de pregătire şi de experienţă a celor mai mulţi dintre arhitecţii formaţi în perioada anterioară, când arhitectura ecleziastică era destul de sumar abordată în programa Institutului de Arhitectură, dacă nu chiar cu totul absentă, din motive, de altfel, lesne de înţeles, într-o epocă în care viaţa spirituală era abia tolerată.

 Între diversele opinii formulate în cadrul acestei dezbateri şi reluate, apoi, în diferite contexte, de-a lungul ultimelor peste două decenii şi jumătate, a survenit, cu o anumită insistenţă o aserţiune conform căreia Ortodoxia a avut, de-a lungul istoriei, ca un specific al lăcaşurilor sale de cult, construirea de biserici mici, cu o atmosferă interioară de intimitate, de interiorizare, facilitată nu numai de proporţiile reduse, încununate prin bolţi şi cupole îndeobște joase, semicilindrice sau semisferice, dar şi prin lumina slabă, filtrată prin ferestre înguste şi de înălţime pe măsură, atât la corpul propriu-zis al construcţiei, cât şi la turle.

Fără a fi, de fapt, unanim însuşită şi pusă în noile proiecte de biserici, această opinie, mergând uneori până la pretinsa valoare de postulat cu valabilitate generală, a fost preluată şi utilizată repetat şi, de astă dată, de către unele cercuri restrânse, cu vădite accente de tendenţiozitate, în mod special, împotriva proiectului şi a construcției Catedralei Mântuirii Neamului.

Reamintim, în prezentul context, ca o necesară, menţiune, faptul că proiectul acestui lăcaş-simbol al poporului român, al Ortodoxiei Româneşti, a fost, în mod semnificativ, lansat încă îndată după cucerirea independenţei de stat a României (1877-1878) şi după proclamarea Regatului în 1881, fiind, mai apoi, reluat, după Marea Unire din 1918, de către regele Ferdinand şi de către patriarhul Miron Cristea. El a fost în mod firesc, din nou reluat, după 1989, de către vrednicul de pomenire patriarh Teoctist şi, în cele din urmă, pus efectiv în lucrare, în ultimii ani cu perspectiva sfinţirii simbolice a Catedralei în chiar anul 2018, al Centenarului Marii Uniri, de către Preafericitul Părinte Patriarh DANIEL, într-un consens de gând şi faptă cu întregul Sfânt Sinod al Bisericii Ortodoxe Române şi cu întreaga suflare creștinească a Bisericii noastre.

Fără a intra aici în complexe analize stilistice, ci referindu-ne doar la problema mărimii, a proporțiilor, vom constata că aserțiunea privind specificul bisericilor mici în Ortodoxie, în general, şi în spațiul românesc, în special, are relevanţă, prin corespondenţă cu realitatea, mai cu seamă atunci când ne raportăm, la satele de odinioară, din urmă cu secole, alcătuite dintr-un număr restrâns de locuințe, respectiv circa 15-20-30 de case. Ce nevoie aveau acei puţini locuitori şi cu resurse, evident, limitate, de construcţii bisericeşti de prea mari dimensiuni? Şi, cum lemnul era atât de mult la îndemână în spaţiul românesc este firesc să fi fost acesta materialul de construcţie cel mai des folosit. Astfel, timp de sute de ani, bisericuţa de lemn a fost într-adevăr, cea mai frecventă matrice simbolică a Ortodoxiei românești tradiționale. Dar, prin firea lucrurilor, şi cea mai perisabilă, relativ puţine fiind cele care s-au păstrat din secolele mai îndepărtate.

Iar privite într-o perspectivă de ansamblu, bisericile de lemn, constituind, mai cu seamă pentru veacurile evului mediu, categoria cea mai numeroasă, n-au rămas în nici-un caz, singura categorie şi nici aceea concentrând valoric, decât în parte, zestrea noastră tradițională de lăcaşuri de cult.

Este un loc comun şi care nu necesită exemplificări şi demonstraţii elaborate, prezenţa în trecutul nostru a unui număr însemnat de biserici de zid, ctitorii domnești, apoi şi boierești şi, mai târziu, chiar moșnenești, constituind, întreolaltă, categoria cea mai numeroasă şi mai valoroasă a monumentelor noastre istorice de astăzi a așa-numitului patrimoniu național imobil. Şi, ca o sugestivă concluzie asupra valorii ambelor categorii de biserici-monumente românești, România este prezentă astăzi în lista monumentelor Patrimoniului Mondial UNESCO prin construcții bisericești din ambele categorii: din zid şi din lemn (de la bisericile cu picturi murale exterioare din Bucovina şi ansamblul marii mănăstiri brâncovenești de la Hurezi, până la renumitele biserici din lemn ale Maramureşului).

Dar în privinţa dimensiunilor lăcaşurilor ortodoxe, în privinţa aserţiunii privind, chipurile, specificul ortodox cu acoperire generală, al bisericilor mici, cum stăm? Şi cum stăm, din perspectiva experienţei de secole, a căii corecte în construcţia de biserici noi: trebuie adică, să fie, acestea mari sau mici? în această privinţă vom vedea că ne aflăm, de fapt, într-o falsă dilemă, într-o dilemă parcă anume întreţinută şi cu răspunsul anunţat, indus în favoarea exclusivă a bisericilor mici, insuficient argumentabil, prin neglijarea însăşi a unor realităţi şi evidenţe.

Faptul că în Ortodoxie, în general, şi în spaţiul românesc, privit în special, bisericile mici, având înjur de 10-20 m lungime, au fost foarte frecvente, fie ele de zid sau de lemn, este iarăşi un loc comun şi care nu necesită exemplificări tocmai datorită ponderii lor binecunoscute şi a adaptării, fireşte, la aşezări, mai ales rurale, dar şi la micile mahalale urbane din perioada medievală sau chiar din secolul al XlX-lea.

Numeroase sunt, de asemenea, bisericile de dimensiuni medii, cam între 20 şi 30 m. Şi să notăm aici că pentru un lăcaş ortodox chiar construit astăzi, o dimensiune exprimată într-o lungime de circa 30 m este corespunzătoare unei biserici destul de mari.

Ceea ce ne propunem să argumentăm în continuare este însă faptul că Ortodoxia, atunci când şi unde a avut nevoie de biserici mari, mai ales raportate la vremea când acestea au fost ridicate, le-a realizat ca atare.

Desigur nu poate fi vorba de asemenea situaţii decât după încheierea perioadei persecuţiilor, aşadar după celebrul Edict de la Mediolanum (Milano) din anul 313 al Sfântului împărat Constantin cel Mare.

Lui şi mamei sale, Sfânta Elena, li se datorează, spre exemplu, ridicarea, în Ţara Sfântă, în prima lor formă, a unor mari bazilici la Sfântul Mormânt de la Ierusalim şi la locul Nașterii Domnului de la Betleem.

Tot lui Constantin i-a aparținut ridicarea marelui Dom din Antiohia care nu s-a păstrat pană astăzi, dar care grăiește peste vremuri prin rezultatele impresionante ale cercetărilor arheologice care au permis reconstituirea planului marii biserici. Sunt şi altele, din aceeaşi epocă, din alte părţi ale imperiului, de la Constantinopol până la Augusta Trevorum din Germania şi până la Roma.

Vin apoi Ia rând impresionantele construcţii ale unor uriaşe biserici din vremea de glorie a marelui împărat Justinian (527-565 d.Hr) în frunte cu celebra catedrală „Sfânta Sofia" din Constantinopol, rămasă din secolul al Vl-lea până astăzi una dintre cele mai mari biserici creștine din lume.

În ce priveşte teritoriul României de astăzi, din părţile Dobrogei, componentă, sub numele Scythia Minor, a aceluiaşi Imperiu Bizantin şi datând aşadar cel mai târziu, din aceeaşi epocă de strălucire a împăratului Justinian, menţionăm aici în mod special, în fruntea a numeroase bazilici creştine de mari dimensiuni ridicate în toate centrele urbane ale provinciei şi atestate prin cercetări arheologice sistematice, mai întâi marea bazilică de la Tomis care avea o lungime de circa 40 m (!) şi încă şi mai marea bazilică trinavată de la Histria care măsura nici mai mult, nici mai puţin, decât aproape 60 m (!), exemple care se impun prin dimensiunile lor cu totul impresionante comparabile cu cele mat mari biserici ale vremii contemporane.

Înaintând, în continuare, pe firul secolelor perioadei medievale se constată că existenţa unor biserici de mari dimensiuni, îndeobşte având planul în formă de cruce greacă înscrisă, se opreşte odată cu cuceririle noului Imperiu Otoman în dauna Imperiului Bizantin, a cărui capitală, Constantinopol, a căzut şi ea, după cum se ştie, sub stăpânirea sultanului Mehmet al II-lea (El Fatih = Cuceritorul) în anul 1453. Însăși catedrala Sfânta Sofia a fost transformată în moschee.

Motivul pentru care în secolele următoare nu s-a mai ridicat nicio biserică ortodoxă de mai mari dimensiuni este interdicţia din partea stăpânirii otomane, extinsă, practic, în cuprinsul întregului imperiu. Este binecunoscut faptul că, dacă a manifestat o oarecare toleranţă faţă de religia creştină, Poarta Otomană a interzis cu desăvârşire înălţarea de biserici ortodoxe de mari proporţii şi înzestrate cu turle. Acestea nu trebuiau să concureze în nicio localitate din paşalâcurile imperiului moscheile, geamiile şi, respectiv, minaretele acestora. Este, aşadar, acesta, motivul pentru care lăcaşurile ortodoxe din perioada stăpânirii otomane au fost, în genere, de mici dimensiuni, cu cupole joase, fără turle, cu nivelul de călcare coborât chiar sub nivelul terenului din jur (adică semiîngropate).

Că această situaţie nu a fost o caracteristică proprie a Ortodoxiei, ci una impusă de stăpânirea otomană o dovedeşte, odată în plus, faptul că, îndată ce au scăpat de sub această stăpânire, în noile state revenite la autonomie, şi, apoi, Ia independenţă, începând cu a doua jumătate a secolului al XlX-lea, au reapărut, treptat, acolo unde s-a simţit necesitatea, şi bisericile ortodoxe monumentale, de mai mari dimensiuni, respectiv catedralele. 

Doar câteva exemple, în acest sens, pot fi pe deplin edificatoare: catedrala din Sofia, catedrala din Belgrad, o serie de biserici precum catedrala din Patras, unde se află capul Sfântului Apostol Andrei, o suită de noi biserici ridicate în Ţara Sfântă, mai ales în secolul XX, după Primul Război Mondial ş.a.m.d.

Teritoriile aflate, însă, în afara stăpânirii otomane efective au avut, însă, şî în privinţa construcţiei de lăcaşuri de cult ortodoxe, alt statut.

Aici poate fi adusă în atenţie, ca exemplu, arhitectura bisericească din zona ruso-ucraineană, de la statul kievean şi statul rus, până la Imperiul Ţarist. Este suficient să evocăm aici, întru exemplificare, suita unor biserici cu planimetria frecventă a tipului cruce greacă înscrisă şi adeseori cu mai multe turle de dimensiuni diferite (una mare centrală şi îndeobşte patru mai mici dispuse în cruce) având acele caracteristici ale terminaţiei masive a părţilor superioare în zona cupolelor în formă de bulb de ceapă.

Dintre acestea cazul cel mai reprezentativ, prin proporţii, îl reprezintă marea catedrală „Iisus Mântuitorul" din Moscova înălţată la începutul secolului XX, demolată de regimul comunist şi reconstruită întocmai după vechea formă în anii de după 1991, odată cu schimbarea regimului comunist.

Care este, în acest context general, fie el şi abia sugerat şi exemplificat, în cele câteva rânduri de mai sus, situaţia arhitecturii bisericeşti din spaţiul românesc?

O perspectivă bine fundamentată asupra acestei probleme trebuie să pornească, evident, şi în acest caz, de la observarea statutului politic al ţărilor române în perioada medievală.

După cum se ştie statele feudale româneşti Ţara Românescă şi Moldova, constituite în secolul al XlV-lea, au reuşit să-şi păstreze independenţa faţă de Imperiul Otoman timp de circa două secole, până către deceniile patru-cinci ale secolului al XVI-lea.

Dar, chiar şi după pierderea independenţei şi instaurarea suzeranităţii otomane, statele româneşti de Ia nord de Dunăre şi-au păstrat tot timpul autonomia (libertatea de administrare internă), până la redobândirea independenţei de stat în urma războiului din 1877-1878. Această autonomie a reprezentat o situaţie total diferită faţă de teritoriile de la sud de Dunăre, acestea din urmă fiind incluse efectiv, în momente şi pentru perioade de timp diferite, începând de la sfârşitul secolului al XlV-lea, ca paşalâcuri, în cadrul Imperiului Otoman. Ţările Române n-au fost niciodată conduse de paşi otomani, reprezentanţi, asemenea prefecţilor de mai târziu, ai guvernului de la Istanbul condus, din încredinţarea sultanului, de marele-vizir. Domnii ţărilor române nu au fost, aşadar, paşi otomani (în sensul concret al cuvântului), ci au avut, chiar şi în veacul fanariot (secolul al-XVIII-lea începutul secolului XIX), un statut diferit de al acestora, cel al unui fel de guvernatori de neam român sau, măcar, de credinţă creştină ai unor provincii care, în afara celor câteva raiale de la Dunăre, n-au fost niciodată islamizate.

Acest statut diferit, de autonomie, s-a convertit vizibil în faptul că aici nu a existat, în întreaga perioadă medievală, o populaţie musulmană stabilă, nu s-au înălţat geamii sau moschei, iar bisericile au putut fi construite, întotdeauna, atunci când s-a dorit, cu turle. Turlele de pe biserici constituie, aşadar, o efigie a statutului diferit, de autonomie, al Ţărilor Române în raport cu Imperiul Otoman.

Desigur, sub aspect numeric, cele mai numeroase au fost, în întreg spaţiul românesc, bisericile de lemn. Cum mai fiecare sat, chiar la un mic număr de case, îşi avea biserica proprie, lăcaşurile mici de lemn au fost, în mod firesc, construcţii emblematice ale civilizaţiei româneşti tradiţionale. Au fost, de asemenea, răspândite şi micile biserici rupestre, mai ales, ca lăcaşuri ale unor sihăstrii pustniceşti, mici schituri sau chiar mănăstiri (exemple: Basarabi-Murfatlar, chiliile din Culmea Ivăneţu a Munţilor Buzăului, Corbii de Piatră, Nămăeşti sau Cetăţeni-Jud. Argeş, chiliile de la Tismana, Putna, Agapia Veche, Sihăstria, din Transilvania şi Banat- Râmeţi, Prislop şi atâtea altele).

Dar tot aici, în spaţiul românesc, s-au înălţat, mai ales după constituirea statelor feudale, şi biserici de zid, iar acolo unde ctitorii (domnitorii, mai târziu şi boierii, ierarhii, apoi obştile ţărăneşti libere de moşneni şi răzeşi, monahii ori târgoveţii) au dorit lăcaşuri mai mari şi mai spaţioase, acestea au apărut, secol după secol, fără a fi desigur precumpănitoare numeric, dar în număr semnificativ şi chiar la proporţii de însemnată monumentalitate, având, desigur, în frunte bisericile de curte domnească şi catedralele mitropolitane şi episcopale, apoi lăcaşurile unor mari mănăstiri, urmat de cele din centrele orăşeneşti (târguri) ori din unele localităţi mai importante prin statutul lor de moşit domneşti, boiereşti etc.

În prezentul context din considerente tematice şi de spaţiu, nu putem susţine decât prin câteva exemple această afirmaţie privind existenţa, în istoria românească, şi a unor biserici ortodoxe de mari dimensiuni, mai ales raportate la vremea în care au fost construite.

Amintim aici, în primul rând, biserica Sfântul Nicolae-Domnesc din Curtea de Argeş, lăcaş de curte domnească, dar şi vreme de aproape un secol, catedrală mitropolitană a Ţării Româneşti, construcţie în plan cruce greacă înscrisă, în care putea încăpea aproape toată populaţia oraşului-târg de la mijlocul secolului al XlV-Iea. Alături de acesta ar putea fi amintite unele biserici mănăstireşti mari pentru vremea zidirii lor precum cele din Ţara Românescă de la Tismana sau Cozia, noua catedrală mitropolitană de lângă Curtea de Argeş, de pe moşia Flămânzeşti, ridicată de domnitorul Vlad Dracul prin deceniul al patrulea din secolul al XV-Iea sau o serie de biserici din Moldova, precum catedrala episcopală „Bogdana" din Rădăuţi, biserica „Mirăuţi" din Suceava- catedrală mitropolitană, bisericile de la mănăstirile Bistriţa-Neamţ sau Putna (biserica ştefaniană, dar şi lăcaşul actual din secolul al XVII-lea), dimpreună cu alte lăcaşuri din aceeaşi vreme, ctitorii ale Sfanţului Voievod Ştefan cel Mare, urmate de biserica Sfanţul Ioan (de fapt cu hramul Sfanţul Gheorghe), actuala catedrală arhiepiscopală din Suceava ctitorită la începutul secolului al XVI-lea de fiul marelui Ştefan, domnitorul Bogdan al III-Iea, cu o capacitate pe măsura oraşului-cetate de scaun sau de catedrala episcopală „Sfânta Cuvioasă Parascheva" din Roman, ridicată în acelaşi secol al XVI-lea. Mai târziu au apărut bisericile de Ia Mănăstirea Dragomirna (începutul secolului al XVII-lea), de la Mănăstirea Galata (sfârşitul secolului al XVI-lea), ctitoriile lui Vasile Lupu de la Trei Ierarhi sau Golia (spre mijlocul secolului al XVII-lea), Mănăstirea Cetăţuia (a doua jumătate a secolului al XVII-lea).

în Ţara Românescă la sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul secolului al XVI-lea se înregistrează o etapă deosebit de importantă, asemănătoare epocii ştefaniene moldoveneşti, în care apare ctitoria boierilor Craioveşti de la Bistriţa, urmată de cele ale lui Radu cel Mare şi Neagoe Basarab de la Mănăstirile Dealu şi Curtea de Argeş, apoi vechea catedrală mitropolitană din Târgovişte, începută, probabil, de Radu cel Mare (1495-1508), apoi terminată constructiv şi târnosită, în 1520, de Sfântul Voievod Neagoe-Basarab - lăcaş ce poate fi considerat cea mai mare biserică ortodoxă edificată pe pământul românesc în perioada medievală demolată din păcate, în 1889 de arhitectul André Lecomte du Nouy pentru a fi reconstruită într-o formă diferită şi de dimensiuni mai reduse, şi ajungând până la marea biserică din incinta curţii domneşti târgoviştene, ctitorită, după acelaşi plan de cruce greacă înscrisă, de către domnitorul Petru Cercel, între 1583-1585. 

În secolul al XVII-lea, dintre multele ctitorii ale lui Matei Basarab-Voievod (1632-1654) semnalăm, în mod deosebit, pe cea mai mare: biserica Mănăstirii Căldăruşani (1637-1638), având 36 m lungime (lăcaş cu plan treflat şi pronaos supralungit).

Alte lăcaşuri spaţioase pentru vremea construirii lor şi chiar şi până astăzi, sunt bisericile cu acelaşi plan treflat şi pronaos supralărgit care reiau şi amplifică, în secolele XVII-XVIII, modelul bisericii Mânăstirii Argeşului la mânăstirile bucureştene Radu-Vodă şi Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena (devenită, în 1668, catedrala mitropolitană, iar în 1925, patriarhală), la biserica Mânăstirii Cotroceni a lui Şerban Cantacuzino, iar mai târziu la ctitoriile brâncoveneşti de la Mănăstirea Hurezi sau la biserica Sfanţul Gheorghe-Nou din Bucureşti, încheind cu lăcaşurile din secolul al XVIII-lea de Ia Mănăstirea Văcăreşti sau chiar dinspre sfârşitul acestui veac de la Mănăstirea Giuleşti-Sârbi, rămasă mai apoi în ruină.

În Transilvania şi în zonele limitrofe (Maramureşul, Crişana, Banatul) situaţia românilor a fost, precum bine se ştie, diferită şi mult mai dificilă, în special în urma ocupaţiei regatului maghiar, al organizării voievodatului autonom sub suzeranitate maghiară, al transformării Transilvaniei, în 1541, în principat autonom sub suzeranitate otomană (la fel ca regimul celorlalte două ţări române) până Ia sfârşitul secolului al XVII-lea, al integrării sale apoi în stăpânirea Imperiului Habsburgic, al existenţei vremelnice a unor paşalâcuri în Banat şi Crişana, dar şi statutului populaţiei majoritare ortodoxe româneşti de naţiune şi religie tolerate faţă de naţiunile privilegiate (unguri, saşi, secui) şi faţă de religiile zise recepte (catolică, respectiv cele ale reformei - calvină, luterană şi unitariană).

Românii ortodocşi n-au avut până în 1918 aşa numitul „drept de cetate", aşa încât nu şi-au putut construi biserici în spaţiul „intra muros" al oraşelor. Cu toate acestea, putem vorbi şi în aceste teritorii de unele biserici ortodoxe mai importante şi de mai mari dimensiuni, cum au fost Biserica „Sfântul Nicolae" din Șcheii Brașovului (sprijinită de domnitorii Ţării Româneşti), bisericile ctitorite de Ştefan cel Mare la Feleac şi Vad, mitropolia Bălgradului ctitorită de Mihai Viteazul, ctitoriile brâncoveneşti de la Sâmbăta, Făgăraş ori Ocna Sibiului, sau chiar unele dintre bisericile de lemn, în special maramureșene. Târziu, în primul deceniu al secolului XX, dar încă sub stăpânirea Imperiului Austro-Ungar, s-a concretizat proiectul inițiat de Sfanţul Ierarh Andrei Şaguna, mitropolitul Transilvaniei, de înălţare la Sibiu a unei mari catedrale mitropolitane ortodoxe românești, amplasată, semnificativ, mai ales dacă ţinem seama de regimul încă în vigoare al stăpânirii Vienei imperiale, în chiar zona cvasi-centrală a Sibiului.

În ce priveşte secolul al XlX-Iea din Ţara Românescă şi Moldova, el a fost marcat de pregnante influenţe neo-gotice şi neo-clasice în arhitectura şi pictura bisericească ortodoxă, cadru în care s-au înscris şi o serie de mari biserici ale vremii, precum Sfanţul Spiridon-Nou şi biserica Amzei din Bucureşti sau Catedrala Mitropolitană din Iaşi.

Secolul XX a venit, mai ales după Marea Unire din 1918, cu o serie mai numeroasă de mari şi monumentale lăcaşuri ale Ortodoxiei Româneşti, precum catedralele chiriarhale de la Constanţa sau Galaţi, biserici precum Madona Dudu din Craiova, Caşin, Regina Măria- Miron Patriarhul, Belvedere, Sfânta Vineri- Nouă sau Sfanţul Elefterie-Nou din Bucureşti, dar şi numeroase mari construcţii de biserici în stilul neo-românesc din oraşele teritoriilor româneşti ale fostului Imperiu Austro-Ungar intrate în hotarele României Mari: catedralele din Alba-Iulia (numită a „Reîntregirii"). Cluj-Napoca, Târgu-Mureş, Mediaş, Oraştie, Miercurea-Ciuc, Timişoara etc.

În perioada regimului comunist, deşi construcţiile de biserici noi au fost plasate sub un regim sever restrictiv (mai cu seamă în localităţile urbane, cu mare concentrare pe populaţie), s-au înregistrat, totuşi, peste 600 de lăcaşuri ortodoxe nou edificate, ceea ce a reprezentat, totuşi, cu mult sub necesităţi într-un răstimp de aproape o jumătate de veac. Unele dintre acestea sunt, în pofida conjuncturii regimului totalitar, edificii surprinzătoare prin dimensiunile lor importante. Menţionăm aici, doar ca exemple, cazul marii biserici a minerilor din Ghelari-Hunedoara, cel al bisericii din Sfantu-Gheorghe, jud. Covasna ori al bisericilor noi din unele sate ale Maramureşului (Botiza, Rozavlea ş.a.) asemeni altora amplasate, cele mai multe în mediul rural.

După sfârşitul regimului totalitar comunist în decembrie 1989 a început o etapă nouă în construcţia de lăcaşuri de cult în România, fiind posibilă acum edificarea de biserici noi peste tot acolo unde necesităţile comunităţilor de credincioşi, ale obştilor monahale şi ale centrelor eparhiale impuneau de mult asemenea construcţii. Încă din deceniul 1990-2000 numărul proiectelor de biserici ortodoxe trecute spre diferite stadii de execuţie se ridicau la aproximativ 1000, ceea ce a putut susţine supranumele acestui răstimp de „deceniu al celor o mie de biserici". în anii următori, ai începutului de secol XXI, această cifră a tins spre dublare, putându-se vorbi de o efervescenţă constructivă fără precedent în istoria ortodoxiei româneşti[1].

Fenomenul cu intensitate fără precedent în domeniul construcţiei de biserici noi a fost şi rămâne pe deplin justificat din perspectiva, pe de o parte, a necesităţilor reale ale comunităţilor de credincioşi, iar, pe de altă parte, din perspectiva restricţiilor accentuate, anterior evocate, din timpul perioadei regimului comunist.

Între multele sfinte lăcaşuri ale Ortodoxiei Româneşti edificate în sfertul de veac şi mai bine al noii etape istorice de după 1990 se numără şi importante catedrale şi biserici monumentale, de mai mari dimensiuni, răspunzând unor funcţiuni şi necesităţi speciale, legate, în primul rând, de comunităţile, importante numeric, ale credincioşilor şi ale soboarelor de slujitori prezenţi la sfintele slujbe. Amintim aici doar câteva exemple dintr-o succesiune care este, în fapt, cu mult mai cuprinzătoare: catedralele din Bacău, Oneşti, Gura Humorului, Vatra Dornei, Suceava, Slobozia (Jud. Ialomiţa), Buzău, Focşani, Drobeta Turnu-Severin, Arad, Oradea, Baia-Mare, Sighişoara, Zalău, noua catedrală „învierea Domnului" din Caransebeș, catedrala nouă din Deva, Mănăstirea „Sfânta Măria"- Techirghiol ş.a.m.d. Multe dintre aceste lăcaşuri de mare capacitate sunt înălţate în alte localităţi decât cele care au reşedinţe chiriarhale propriu-zise.

Ca un corolar firesc al tuturor acestora se constituie Catedrala Mântuirii Neamului din Bucureşti, un lăcaş cu funcţie simbolică unică, legată de însăşi împlinirea năzuinţei multiseculare a unităţii statale româneşti şi a unităţii larg majoritare a poporului român întru Ortodoxie, atât în cursul istoriei, cât şi în contemporaneitate. Acest proiect este o năzuinţă a românilor de aproape 140 de ani, fiind iniţiat îndată după cucerirea independenţei de stat a României în 1877-1878 şi în urma proclamării regatului în anul 1881, reluat cu vigoare după Marea Unire din 1918 de către Patriarhul Miron Cristea şi Regele Ferdinand şi amânat, din pricina împrejurărilor nefavorabile, până după 1990, când a fost readus în atenţie, ca o necesitate şi o îndatorire faţă de înaintaşi şi de năzuinţele lor, de către vrednicul de pomenire patriarh TEOCTIST şi care a pus apoi ,efectiv, în lucrare, fiind în prezent, pe cale înaintată de împlinire, de către Preafericitul Părinte Patriarh DANIEL, în vederea încheierii etapei de construcţie propriu-zisă pentru sfinţirea la momentul de înaltă semnificaţie simbolică al împlinirii unui secol de la Marea Unire a Românilor din anul 1918!

***

Nu ne-am propus, în prezentul context, a întreprinde consideraţii mai ample asupra aspectelor stilistice în arhitectura bisericilor ortodoxe româneşti.

Considerăm, totuşi, binevenite, câteva observaţii succinte, care pot completa, în mod sugestiv, înseşi consideraţiile privind proporţiile bisericilor ortodoxe româneşti.

O observaţie care se impune, dintru început, cu pregnanţă este faptul că, în ce priveşte universul stilistic al artei bisericeşti, în general, spaţiul românesc a constituit un creuzet al sintezelor, sinteze pentru care, de-a lungul secolelor, s-a manifestat de către poporul român o vocaţie cu adevărat creatoare.

Ceea ce dă nota principală de specificitate şi valoare a acestei capacităţi de receptare şi re interpretare specific românească în arta bisericească este faptul că întotdeauna atunci când o asemenea sinteză a avut personalitate şi putere de dăinuire peste veacuri, ca un reper special şi pregnant de perenitate, a fost respectată „reţeta" prin care elementul tradiţional a rămas prevalent, ba chiar larg prevalent, în vreme ce elementele alogene au fost adoptate „cu măsură", cu mult discernământ, rămânând subsidiare ca pondere în cadrul ansamblului.

Aşa a fost cazul stilului numit „clasic moldovenesc" din secolele XV-XVI, în care elementele alogene gotice (arce, portaluri, ancadramente de ferestre, contraforţi etc.) au intrat în sinteză doar ca accente ce au însoţit expresia generală de sorginte bizantină sau, mai larg, răsăriteano-balcanică (formele arhitecturale, începând cu planimetria, pictura murală şi de icoane, ornamentica sculpturală etc).

Acelaşi lucru se poate spune şi în cazul celor câteva monumente munteneşti reprezentative de la începutul secolului al XVI-lea de la Curtea de Argeş, Dealu sau Târgovişte, între care se situează şi vechea catedrală mitropolitană din acest ultim menţionat oraş, cu observaţia că aici locul elementelor alogene gotice a fost luat de ornamentaţia de factură, în special, armeano-georgiană şi, mai larg, oriental-islamică.

Elementele alogene vor fi preluate, cu un acelaşi simţ al măsurii, în secolele XVI-XVII, în Muntenia (a se observa în mod deosebit epoca lui Matei Basarab), apoi cu accente ceva mai pregnante, şi în Moldova epocii lui Miron Barnovschi şi, mai ales, în vremea domniei lui Vasile Lupu, cu opţiuni stilistice din orizonturi diferite: orientale-islamice sau armeano-georgiene, precum la Trei Ierarhi, sau occidental-barocizante, precum la Golia, ambele din Iaşi.

Aceeaşi prevalentă a elementului tradiţional defineşte şi renumitul stil brâncovenesc de la cumpăna secolelor XVII-XVIII, în care elementele alogene de factură barocă sau oriental-islamică sunt preluate cu acelaşi simţ al măsurii, în locul goticului de odinioară al „clasicului moldovenesc" ba chiar completate şi de unele ecouri de gotic târziu, insinuate în spaţiul muntenesc prin ctitoria lui Vasile Lupu de la Mănăstirea Stelea din Târgovişte.

Dar, precum în bisericile epocilor lui Ştefan cel Mare sau Petru Rareş, nu te simţi ca într-o construcţie a goticului occidental, chiar atunci când, cum s-a văzut, e vorba de lăcaşuri de mari proporţii pentru acea vreme (exemple: Mănăstirea Neamţ, Catedrala „Sfântul Ioan" din Suceava etc.), nici în ctitoriile epocii brâncoveneşti nu te simţi într-un spaţiu al amprentei predominante a barocului central sau vest-european, ci în lăcaşuri ale Ortodoxiei pământului românesc.

Atunci când „reţeta" prevalentei elementelor tradiţionale în raport cu elementul alogen nu a mai fost observată cu aceeaşi atenţie, rezulatatul final a fost o îndepărtare mult mai tranşantă şi care a înstrăinat calea de la firul firesc al continuităţii (este cazul prevalentelor neo­gotice şi neo-clasice în arhitectura şî pictura bisericească din România în secolul al XlX-lea, cu deosebire dinspre mijlocul şi din a doua jumătate a acestui veac).

Această împrejurare a şi gestionat către finele secolului abia amintit şi la începutul secolului XX, curente importante de întoarcere către reluarea amprentei tradiţionale prin stilul neo-românesc în arhitectură (Ion Mincu, Petre Antonescu, Grigore şi Cristofî Cerkez ş.a) şi prin stilul neo-bizantin în pictură (în special prin Dimitrie Belizarie, Ghiţă Popescu şi alţii, mult mai mulţi, în special în a doua jumătate a secolului XX şi la începutul secolului XXI).

***

Cele mai sus prezentate dovedesc cu pregnanţă că în Ortodoxia Românească s-au ridicat nu numai biserici mici, ci, acolo unde a fost necesar, prin prisma unor funcţii speciale, de catedrale mitropolitane, biserici domneşti sau lăcaşuri de mari mănăstiri, şi construcţii ecleziastice de mai mari sau foarte mari dimensiuni pentru acele vremuri!

„Secretul" de a fi menţinută amprenta şi atmosfera Ortodoxiei, in general, şi a Ortodoxiei Româneşti, în special, a constat în maniera măiastră în care au fost integrate în ansamblu elementele de sinteză, atât în cadrul bisericilor mari, cât şi al celor mai numeroase, mici sau foarte mici, prin prevalența vizibil resimţită a elementelor tradiţionale şi adaosul, bine dozat, „cu măsură”, sub formă de accente sau amprente ale unui timp şi loc autohton, a elementelor alogene intrate, la un moment dat, în creuzetul acestei sinteze.

Aşadar, „cheia" problemei proporţiilor în arhitectura noastră bisericească nu este cea a exclusivităţii bisericilor mici, nici, altfel spus, a absenţei, de-a lungul vremii, a bisericilor ortodoxe mari, ci aceea a bisericilor adaptate la funcţiuni şi necesităţi, în condiţiile specifice împrejurărilor istorice ale timpului şi locului respectiv.

Când au avut nevoie de lăcaşuri mici, pentru la fel de micile sate de odinioară, pentru sihăstrii, schituri, bolniţe, paraclise etc. ale celor mai multe vetre monahale, înaintaşii noştri până în chiar plină contemporaneitate, le-au amenajat sau edificat ca atare (începând cu modeste chilii şi lăcaşuri rupestre sau de lemn). La extremitatea opusă a acestui ambitus, de altfel cât se poate de firesc, atunci când au edificat lăcaşuri cu funcţie preeminentă, de catedrale mitropolitane, biserici domneşti, biserici de mari mănăstiri sau mai recent, chiar din localităţi cu populaţie numeroasă din mediul urban sau rural, ctitorii şi meşterii de peste vremuri de pe teritoriul ţării noastre, asemenea celor din celelalte zări ale Ortodoxiei, le-au „calibrat" pe măsură, la proporţii importante, corespunzătoare nivelului funcţiilor lor preeminente de reprezentare şi al necesităţilor timpului şi locului respectiv.

***

Ideea fundamentală a prezentului demers a fost şi rămâne aceea de a susţine adevărul că Ortodoxia în general, şi, în mod special, Ortodoxia Românească nu au ca specific exclusivitatea construirii de biserici mici, aserţiune care a fost adusă, în ultimii ani, cu o anumită insistenţă, în atenţia opiniei publice, mai cu seamă din partea unui cerc minoritar ce a încercat, de fapt, argumentarea, sub diferite pretexte, a oportunităţii îndoielnice a construirii Catedralei Mântuirii Neamului, în condiţiile în care este limpede funcţia identitară, de unică însemnătate, de efigie şi liant, a acestui lăcaş-simbol al întregii Ortodoxii Româneşti care, în întregul său, întruchipează coloana vertebrală a spiritualităţii, a conştiinţei de neam, a unităţii naţionale şi a continuităţii poporului român!


[1] Acest intens ritm constructiv de după 1990 a fost înregistrat şi în cadrul celorlalte culte oficial recunoscute în România. Numărul lăcaşurilor de cult ale tuturor aceste culte adunate, fără a exprima o proporţionalitate raportată la numărul de credincioşi, tinde spre o cifră aproximativ comparabilă cu cel al bisericilor ortodoxe. Datele generale mai sus evocate corespund evidenţelor păstrate la Secretariatul de Stat pentru Culte.

Pr. dr. Florin Șerbănescu