Prof. Radu Carp: Un proiect care transcende Centenarul. Catedrala


20.07.2016La 1 decembrie 2018 România va sărbători 100 de ani de la Marea Unire din 1918, moment considerat ca fiind marca dobândirii deplinei maturităţi statale.

Bilanţul celor 100 de ani este greu de sintetizat, un fapt rămâne certitudine: regiunile care formează România au rămas aproape la fel de izolate una faţă de cealaltă ca şi în urmă cu aproape 100 de ani, infrastructura este la un nivel precar, rutele de transport între Transilvania şi Moldova, precum şi între Transilvania şi Muntenia, fiind deficitare. Vom sărbători 100 de ani de la Marea Unire cu un teritoriu mai restrâns: Bucovina de Nord, ţinutul Herţa, Bugeacul, Basarabia şi Cadrilaterul aparţin acum la trei state diferite de România.

Sărbătoarea Centenarului se va face cu o restanţă istorică: nu există un monument reprezentativ care să pună în prim plan dimensiunea religioasă a jertfei pentru cei care s-au sacrificat în diverse războaie pentru constituirea statului modern. Există locuri pentru cinstirea memoriei acestora dar niciunul reprezentativ pentru întreaga naţiune (fie şi în sens civic).

Un astfel de loc ar trebui să fie Catedrala Mântuirii Neamului. Nu este deocamdată sigur dacă acest proiect va fi finalizat până la sărbătorirea Centenarului. Sistarea oricărei finanţări de la stat în toamna anului 2015 nu este de bun augur pentru finalizarea acestui proiect. Printr-o eroare de percepţie, finanţarea Catedralei a fost trecută în seama bugetului acordat cultelor. Datorită semnificaţiei sale, finanţarea ar trebui să fie parte distinctă a bugetului public, gestionat de structurile administrative subordonate direct Guvernului.

Catedrala a fost în mod eronat alăturată cu un proiect naţional, gândit în cheie teologică. În realitate, Catedrala a fot gândită iniţial, la sfârşitul secolului XIX şi în perioada interbelică, drept un monument pentru cinstirea celor care, cu preţul vieţii, au făcut posibilă salvarea (mântuirea, în limbajul epocii) naţiunii (neamului, în limbajul epocii).

Atunci când se discută despre acest proiect în dezbaterea publică, se uită că iniţiativa construcţiei sale a aparţinut lui Mihai Eminescu. Acesta a pledat în favoarea edificării unei Catedrale ortodoxe într-un articol publicat în Timpul la 4 iulie 1881. Este util a reproduce aproape integral acest articol, deoarece marchează începutul primei etape a demersurilor de construcţie a Catedralei:

La 27 iunie a apărut în «Monitor» un anunţ pentru deschiderea loteriei în favorul terminării catedralei catolice cu hramul Sf. Iosif. Departe de a voi să punem vro piedică înaintării acestei clădiri, nu avem decât a felicita episcopia din Bucureşti pentru zelul religios ce-l dezvoltă în privirea aceasta şi toleranţa românilor pentru toate riturile, cu atât mai mult pentru cele creştine, fiind bine cunoscută, n-am găsit nimic de zis în contra modului de a aduna fondul de construcţie a bisericii, dacă prescripţiuni hotărâte ale unei legi fundamentale nu s-ar opune în mod precis şi cert acestui mod. Ar fi nedrept pe de altă parte dacă am face o cât de mică acuzare administraţiei bisericii. Redeschiderea acestei loterii se face cu autorizarea guvernului, adecă guvernul însuşi n-a ezitat a călca legile a căror pază îi este încredinţată… Noi înşine, în marea capitală a României, a cărei populaţie ar ajunge curând la un sfert de million, nu avem o singură catedrală, o singură zidire religioasă acătării. Lucrul se explică prin împrejurarea că Bucureştii sunt un oraş relativ nou şi că n-au fost totdeauna capitală. Credem însă că dacă, cu autorizarea Corpurilor legiuitoare, s-ar putea face excepţie de la absoluta prohibiţiune a loteriilor în ţara noastră, această excepţie ar putea să se facă cel mult în favorul bisericii statului.

Eminescu avea în vedere faptul că procedura loteriei, utilizată pentru Catedrala Sf. Iosif şi care avea să fie folosită în 1885 pentru construcţia Ateneului, procedură care presupunea punerea în vânzare a unor bilete (titluri de stat) cu valoare fixă, veniturile fiind mai apoi utilizate doar pentru construcţia unor clădiri de utilitate publică, nu era în concordanţă cu Constituţia de la 1866. Într-adevăr, art. 117 avea următoarea formulare:

Diferitele fonduri provenite pene acum din case speciale si de care guvernul dispune sub diferite titluri, trebuie sa fie coprinse in budgetul general al veniturilor Statului.

Fondurile obţinute din vânzarea acestor bilete, în cazul proiectului Catedralei Sf. Iosif şi al Ateneului, ar fi trebuit să intre în bugetul statului şi abia ulterior să fie alocate unui proiect sau altul.

În momentul de faţă, o subscripţie publică pentru construirea Catedralei nu ar întâmpina niciun impediment din punct de vedere legal.

Înainte de loteria (subscripţia) pentru ridicarea Ateneului, s-a votat Legea Bisericii Catedrale din Bucureşti nr. 1750/1884, bugetul alocat fiind de 5 milioane lei (aproximativ 5% din bugetul statului la acea vreme). Legea nu a fost însă niciodată pusă în aplicare.

Interesant de remarcat că, în paralel cu aceste evenimente şi dezbateri din România, în Bulgaria a fost demarat un proiect similar, dedicat de asemenea eroilor care au decedat pe front în timpul Războiului de Independenţă. Piatra de temelie a Catedralei Sfântul Alexandru Nevski din Sofia a fost pusă în 1882, construcţia efectivă începând însă abia în 1904. Construcţia Catedralei la Bucureşti ar reprezenta aşadar recuperarea comemorării unui eveniment istoric care a dus la crearea a două state, România şi Bulgaria dar care a fost marcat prin construcţia unui monument reprezentativ doar de către cel din urmă stat.

A doua etapă a demersurilor de construcţie a Catedralei demarează după 1918, argumentele fiind asemănătoare celor aduse în prima etapă. Patriarhul Miron Cristea, în cadrul eforturilor pentru obţinerea unui teren de construcţie şi a sumelor de bani necesare, a insistat pe aceleaşi considerente: este nevoie de o Catedrală pentru cinstirea eroilor căzuţi în Primul Război Mondial. Miron Cristea a insistat pentru amplasarea Catedralei în Parcul Carol, folosind următoarele argumente: terenul acestui parc a aparţinut Mitropoliei Ţării Româneşti, după mutarea reşedinţei mitropolitane de la Târgovişte la Bucureşti, iar de îngrijirea terenului s-a ocupat mitropolitul Filaret (1792 – 1793) – de aici denumirea de Dealul Filaret – şi urmaşul acestuia, Dositei Filitti (1793 – 1812); în acest parc a fost aşezat Mormântul Ostaşului Necunoscut după Primul Război Mondial, iar Biserica Ortodoxă celebrează cultul eroilor.

Acest din urmă monument a fost ridicat în 1923, fiind dezafectat în 1958 şi mutat la Mărăşeşti. În locul său s-a ridicat în perioada 1959 – 1963 Monumentul eroilor luptei pentru libertatea poporului şi a patriei, pentru socialism, cunoscut sub denumirea Monumentul Eroilor Comunişti, dezafectat după 1989 dar existent şi astăzi.

Aşadar, argumentul principal al Catedralei utilizat de Miron Cristea nu a fost necesitatea unui spaţiu mai mare pentru Catedrala patriarhală, ci celebrarea în bune condiţii a cultului eroilor. Abia după 1990 a fost ridicat în mod constant cel dintâi argument, bazat pe creşterea numărului de credincioşi care doresc să asiste la slujbele de la Patriarhie. Actuala Catedrală patriarhală a fost ridicată în anul 1658 ca biserică de mânăstire, devenind Catedrală mitropolitană cu statut provizoriu, transformată în Catedrală patriarhală după 1925, cu acelaşi statut provizoriu.

A treia etapă a debutat în 1995 prin constituirea unei Comisii consultative sub autoritatea Patriarhului Teoctist, format din membrii Sfântului Sinod şi ai Consiliului Naţional Bisericesc (academicieni, profesori, istorici, teologi, ingineri etc.). În 1999 BOR a acceptat ca locaţie pentru Catedrală un spaţiu în Piaţa Unirii (cu ocazia vizitei Papei Ioan Paul al II-lea la Bucureşti s-a ridicat şi o troiţă pe amplasamentul viitoarei Catedrale, troiţă care poate fi văzută şi astăzi), dar PMB nu a acordat avizul de începere a construcţiei. Aşa s-a ajuns din nou la soluţia construcţiei Catedralei în Parcul Carol, prin HG nr. 468/2003, locaţia fiind confirmată ulterior prin Legea nr. 441/2004. Prin acest dintâi act normativ, un teren de 52.700 mp era trecut din administrarea Consiliului General al PMB în cea a Patriarhiei BOR, iar Monumentul Eroilor Comunişti (dezafectat la acel moment) trecea de asemenea în administrarea BOR care ar fi urmat să îl demoleze. Din păcate, argumentele care au fost expuse în prima, respectiv a doua perioadă de dezbateri referitor la Catedrală nu au mai fost reiterate, pe prim plan trecând argumentul referitor la spaţiul insuficient al Catedralei patriarhale din Dealul Patriarhiei. Poate că dacă acest argument ar fi fost reiterat, construcţia Catedralei ar fi început în Parcul Carol şi ar fi fost astăzi într-o etapă foarte avansată sau chiar finalizată. Datorită protestelor iniţiate de cei care au considerat că o Catedrală ar distruge Parcul Carol, proiectul a fost sistat. Locaţia a fost schimbată în cea actuală (Calea 13 septembrie) prin OUG nr. 19/2005, aprobată cu modificări prin Legea nr. 261/2005. În 2007 OUG nr. 19/2005 a fost modificată prin Legea nr. 376/2007. Art. 1, alin. 2 din OUG nr. 19/2005 a căpătat următoarea formulare, în vigoare şi astăzi:

Fondurile destinate construirii Ansamblului Arhitectural Catedrala Mântuirii Neamului vor fi asigurate de către Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, de către Guvernul României, în limita sumelor alocate anual cu această destinaţie prin bugetul Ministerului Culturii şi Cultelor, precum şi de către autorităţile administraţiei publice locale.

Aşadar, începând cu anul 2007, există temeiul legal pentru alocarea sumelor de la bugetul de stat pentru construcţia Catedralei. În toamna anului 2015 nu s-a abrogat această prevedere, ci doar s-a decis ca de la bugetul statului pentru anul 2016 să nu se mai aloce fonduri pentru acest proiect.

BOR justifică alegerea noi locaţii prin necesitatea unei reparaţii morale pentru cele 5 biserici din zona respectivă care au avut de suferit, fie prin demolare (Albă Postăvari, Spira Veche, Izvorul Tămăduirii), fie prin translare (Schitul Maicilor, Mihai Vodă).

Nu s-a insistat foarte mult în dezbaterea publică din acest moment pe semnificaţia iniţială acordată Catedralei. Nu există un spaţiu pentru păstrarea memoriei celor care au căzut pe câmpurile de bătălie, nici pentru Războiul de Independenţă, nici pentru cele două Războaie Mondiale, nici pentru misiunile militare din afara României asumate ca urmare a angajamentelor ONU sau NATO (Irak, Afganistan etc.). Pentru cei căzuţi după 1990, există un monument laic, fără nicio semnificaţie religioasă (Monumentul Eroilor militari români căzuţi la datorie, lângă Palatul Copiilor), practic necunoscut de către bucureşteni. Astăzi însă proiectul unei Catedrale ar trebui să ia în considerare atât latura de cinstire a eroilor, cât şi o problemă practică, pusă în lumină de Eminescu în 1881, atunci când Bucureştiul avea o populaţie de 10 ori mai redusă: o Catedrală patriarhală care nu poate face faţă afluxului de credincioşi cu ocazia sărbătorilor religioase. Statul ar trebui să se implice financiar datorită responsabilităţii pe care o are faţă de cultul eroilor (există şi o instituţie cu această denumire: Oficiul Naţional pentru Cultul Eroilor) care are nu doar o latură laică, ci şi una profund religioasă. Un alt argument pentru implicarea statului ar putea fi prezentarea proiectului Catedralei în paralel cu crearea unor spaţii adiacente destinate serviciilor sociale care pot fi practicate de către Biserică pentru cei aflaţi în nevoie: cămin pentru bătrâni, cantină socială, centru de zi pentru copiii proveniţi din familii aflate în dificultate, etc. Dacă proiectul Catedralei ar fi prezentat în acest fel, având trei dimensiuni de utilitate publică (lăcaş de cult reprezentativ, marcarea cultului eroilor, loc destinat a pune în aplicare parteneriatul social între Stat şi Biserică) cu siguranţă ar exista un temei mult mai solid pentru implicarea financiară a statului şi pentru finalizarea acestui proiect cu ocazia Centenarului.

Radu Carp este profesor la Facultatea de Științe Politice, Universitatea din București, și este doctor în drept la Facultatea de Drept a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca (2002). MA în studii europene și relații internaționale, Institut Européen des Hautes Etudes Internationales, Nisa (1996). De asemenea, a ocupat funcțiile de director general al Institutului Diplomatic – Român, Ministerul Afacerilor Externe (2010-2012), prodecan (2008-2010) și secretar științific (2010-2012) la Facultatea de Științe Politice, Universitatea din București.


Sursa: Adevarul.ro